Apocalipsa după King: o poveste de dragoste

Publicasem pe Facebook o fotografie cu cartea pe care o citeam atunci, Apocalipsa lui Stephen King, și cineva comentase, cu destul de multă încredere în ceea ce am impresia că era o afirmație, nu o întrebare, că e o poveste de dragoste. Nu știu dacă, la fel ca-n glumița aceea cu secretul înțelepciunii, am ales și eu să dau dreptate tuturor, dar l-am aprobat pe om și mi-am spus că ba da, chiar este, n-am mințit cu nimic.

E o poveste de dragoste între unele dintre personaje, chiar dacă are loc atunci când lumea putrezită se destramă cu zgomot, între mine și cărți, între mine și autor, chiar dacă e unidirecțional, nu pot să neg fascinația și cât îi datorez lui și cărților lui. Apropo, am scris despre cum poți să înveți să scrii (mai bine) de la Stephen King într-un articol cu trei recomandări practice și utile. Pentru mine, King este unul dintre uriașii literaturii, iar motivele sunt atât de multe, diverse și complexe, încât promit să iau în calcul detalierea și argumentarea dacă mă întorc vreodată la doctoratul ăla pe care-l tot amân.

Este relevant de spus că Apocalipsa a apărut în 1978. De atunci a tot fost editată, reeditată, tradusă și publicată în mai multe volume, ba chiar și adaptată cinematografic. Dar 1978, vă dați seama? Spun asta cu atâta uimire pentru că acest roman ilustrează perfect identic, până la un punct, lumea ultimului an de pe planeta noastră; mă refer la intervalul 2020-2021, cu spaima pandemiei, teoriile conspirației, simptome aparent banale care degenerează și omoară oameni în vreme ce alți câțiva își fac deja planuri pentru a conduce lumea pe care au impresia că urmează să o moștenească.

Sunt câteva sute de pagini dedicate acestui „intro”, însă acțiunea principală are loc după ce moare aproape toată lumea (îmi cer scuze dacă e spoiler, dar serios, e King!). Fiecare dintre cele câteva personaje risipite prin câte un orășel american (real sau inventat, și-aici mi se pare tare curios cum doar pe unele le-a păstrat ca atare) reușește să îți dea senzația că ar fi printre ultimele rămase pe Pământ. Durează mult până se unesc grupulețele, până se târăște fiecare din colțul în care a stat ascuns, traversând țara printre mormane de mașini oprite la întâmplare, pline cu cadavre începând să se mumifice. Între toate aceste nenorociri, cineva privește cu drag la un partener de suferință și își imaginează că împreună ar putea repopula golul uriaș rămas, că ar putea să-i învețe pe cei rămași în viață și pe nou-născuți o religie a bunăvoinței sau, dimpotrivă, că ar putea da naștere împreună unui Rău absolut, care să pârjolească totul rămas în cale.

Atenția la detalii este uimitoare, la fel este și construcția propriu-zisă a romanului: minuțios, complex, cu planuri distincte care se întrepătrund surprinzător și neașteptat, personaje foarte bine conturate – la început mă speriase numărul lor, fiecare cu câte un nume lung, ba chiar cu câte o bucată de arbore genealogic atașată, și tare teamă mi-a fost că zăpăcesc în minte toate informațiile și că risc să ajung să nu mai știu cine e cine. Deloc nu a fost cazul, am reținut statura fiecăruia, istoricul și alte detalii suplimentare din narațiunile secundare. Este captivant cap-coadă romanul de față, cu aparenta separare a forțelor Binelui și Răului, cu întorsăturile de situație chiar și acolo unde te aștepți, dar pe care autorul le face memorabile și cu care reușește să te prindă în narațiune ca într-o porțiune de nisipuri mișcătoare.

Deși am găsit cam multe greșeli în această ediție pe parcursul citirii, probabil scăpări la corectură, acesta mi se pare un detaliu aproape nesemnificativ atunci când este pus în balanță cu conținutul cărții despre care vorbim. Și mă bucur că m-am reîntors la Stephen King după o pauză destul de lungă, de-acum aștept să profit de ofertele de la Nemira ca să-mi completez raftul special destinat Regelui în biblioteca mea.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *