În vreme ce conștiința națională este necesară și obligatorie pentru buna evaluare și păstrare a integrității teritoriale în mod democratic, doctrina ce presupune o atenție exacerbată acordată mândriei nejustificate și validate cu prețul libertății și vieții „celorlalți”, adică a minorităților, este cel puțin dăunătoare și, cred eu, înapoiată pentru secolul în care avem pretenția că trăim. Cu toate acestea, o privire în jur ne arată că naționalismul dăunător nu e deloc istorie, ci chiar dimpotrivă. Și cred că o nuanțare (și) prin lectură poate ajuta la educarea (istorică și emoțională) mai eficientă.
Dacă nu ești de părere că sentimentele pătimașe de naționalism au făcut foarte mult rău de-a lungul istoriei, e posibil să întâmpini cu rezistență recomandările care urmează. Eu ofer informațiile, în urma cărților citite, iar cititorul meu este liber, la rândul lui, să le interpreteze după bunul plac: dacă te intrigă, citește măcar una-două și vezi dacă îți păstrezi convingerile naționaliste; dacă știi un om căruia i-ar prinde bine să-și varieze punctele de vedere, insist că o carte e mereu un cadou excelent.
Patria, Fernando Aramburu. Despre Țara Bascilor și Spania
Una dintre cărțile recomandate on heavy rotation. Pentru că ilustrează impecabil cum disputa „adevărul meu versus adevărul tău” pornește de la premise eronate și se poate duce mult prea departe în numele dreptății cu majuscule. În cazul de față, terorismul este nelipsit, chiar dacă știm că victimele acestuia sunt, de cele mai multe ori, civilii. Cred că, dacă citești Patria, poți ajunge să decojeşti din tine straturi de stereotipuri, convingeri patriotice, naţionaliste, religioase, unul câte unul până la o probabilă dispariţie a acestora. Pentru că Fernando Aramburu are această capacitate rară de a ilustra universalitatea durerii și-a suferinței – niciuna nu ține cont de granițe și nații mai vinovate decât altele, asta știm deja, nu-i așa?
Între Euskal Herria (Țara Bascilor) și Spania, între justificările pe care mamele teroriștilor le găsesc pentru faptele copiilor lor și certitudinea că un copil care se căsătorește cu „inamicul” este un eșec, autorul plasează inteligent și credibil o suită de evenimente de nuanță și detaliu ce pot să te pună ușor în locul fiecăruia dintre personaje. Iar eu sper că acest conflict interior rezultat poate schimba cititorul într-o versiune mai înțeleaptă și empatică.
Despre Patria am scris și mai detaliat, aici.
Legământul apei, Abraham Verghese. Despre India colonizată și tradiția discriminării pe bază de castă
Într-un roman care se citește cu sufletul la gură, Abraham Verghese reușește să stabilească un fundal socio-istoric complex pentru narațiunea care ne face cunoștință cu personaje care iubesc, urăsc și suferă din cauza unui blestem transmis de la o generație la alta.
Este vorba, pe de o parte, de India colonizată de britanici, de încercările de distrugere a elementelor naționale, dar în același timp și de debusolarea britanicilor care n-au cunoscut niciodată țara de origine, cei pentru care „acasă” înseamnă India, locul unde nu sunt văzuți ca fiind de-ai locului. Mai mult, chiar în interiorul națiunii se petrec alte nedreptăți și dezrădăcinări ce își au originea în sistemul castelor: unii n-au voie să aibă proprietăți, unii copii nu au voie să intre în școala în care învață cei care s-au născut în familia „corectă”, unii sunt condamnați la sărăcie și ignoranță, perpetuând astfel aceleași nedreptăți de la o generație la alta.
Despre Legământul apei am scris aici în detaliu.
Zone interzise, Louise Kennedy. Despre Irlanda de Nord și relația cu Regatul Unit
Putem considera Zone interzise ca pe o extensie a unor idei din cartea menționată mai sus, Legământul apei. Asta dacă ne referim la câteva direcții, dintre care cea mai importantă e legată de felul în care britanicii au înțeles, de-a lungul istoriei, să își aroge dreptul de a coloniza, invada, exploata, manipula și influența destinele altor teritorii. Un lucru pe care îl putem lua așa cum e, de vreme ce face parte din istoria pe care nu o putem schimba, sigur, însă din care și putem să învățăm enorm pentru a nu mai repeta această istorie pe care azi o putem analiza critic.
Concret, aici e vorba despre cum se vede viața în Irlanda de Nord prin prisma îngrădirii libertăților și abuzurilor pe care le inițiază „stăpânirea” centrală. Nu se putea ca aceste diferende să nu aibă și substrat religios, desigur, astfel încât violențele etno-naționaliste ajung să se manifeste pe multiple planuri, în moduri competitiv de revoltătoare: când e vorba de acces la educație, integrare în societate și acoperirea unor nevoi de bază fără umilințe și fără cetățeni „de mâna a doua”.
Despre Zone interzise am scris și mai pe larg, aici.
Acasă, Ioana Chicet-Macoveiciuc. Despre ce și cine dă sentimentul de apartenență
Poate e surprinzătoare alegerea mea, însă cred cu tărie că ajută mult să vezi viața din perspectiva cuiva care a lăsat în urmă țara în care a locuit vreme de patru decenii și care a luat-o de la capăt într-un loc nou fără a ști limba, însă cu dorința de a învăța, de a se integra, de a descoperi mai multe despre noul loc, dar și despre sine în noi contexte.
E important de analizat cum a fost primit anunțul Ioanei Chicet-Macoveiciuc de a se muta din România: a avut parte de un linșaj online din partea celor care nu au putut accepta că alții fac ce vor cu viața lor, că au nu doar dreptul, ci și obligația de a căuta locuri unde să se simtă mai bine și să fie mai în siguranță. Vei lua în calcul, citind-o, că acasă poate să însemne cam orice vrei tu, atâta vreme cât nu aduci prejudicii altora, și că libertatea îmbracă multe forme prin care să se autosusțină pe termen lung.
Frontiera, Kapka Kassabova. Despre oamenii de la granița pe care o împart Bulgaria, Turcia și Grecia
Tocmai am terminat-o de citit și vreau să vorbesc despre ea chiar înainte să apuc să scriu recenzia dedicată. Pentru că poate prindem altfel informația dacă vine de la o țară vecină, cu care avem totuși multe în comun. Autoarea călătorește de la granița pe care Bulgaria o împarte cu Turcia și Grecia și cunoaște oameni din zone despre care ai putea spune că-s ale tuturor și-ale nimănui, motive de dispută de-a lungul istoriei și mai ales la schimbarea de regim.
Unul dintre principalele motive pentru care o recomand în acest articol e faptul că explică pe larg detaliile unuia dintre motivele de rușine pentru Bulgaria: în 1989, sute de mii de turci bulgari au fost obligați să părăsească Bulgaria (deoarece proveneau din familii de turci, chiar dacă trecuseră generații întregi de când nu mai știa nimeni limba turcă) și să plece în Turcia (unde nu aveau pe nimeni și nimic, căci li s-a dat voie să plece doar cu căruțe, nu și cu animale care să le tragă), o țară pe care mulți nu o cunoșteau, de care nu-i legau decât niște povești de familie, o țară care i-a tratat cu același dispreț pentru că erau oameni noi, străini, care nu îi vorbeau limba și nu îi înțelegeau obiceiurile.
Pentru această ilustrare a dezrădăcinării asupra oamenilor obișnuiți, Frontiera va avea și ea parte de o recenzie pe larg tot aici, pe site, în curând.
Bineînțeles, cele cinci recomandări ale mele vin în urma unor experiențe profund subiective și nu reprezintă nici singurele variante, poate nici pe cele mai bune. Sunt, în orice caz, cinci cărți care cred că pot să transforme în bine un cititor, fie el oricât de înverșunat în ura prezentată drept iubire sau grijă față de neam sau „suveranism”, cuvântul acesta mult prea folosit în ultima vreme… și cu un sens complet greșit, de vreme ce suveranitatea României e garantată prin Constituție. Și pe aceea o recomand la citit, să știți, dacă ați terminat cu alte urgențe din TBR. Niciodată nu poți să fii prea informat, consider eu.
Pe lângă toate acestea, cred cu tărie că aceste cinci cărți pe care le propun pot să te vindece, cu ghilimelele de rigoare, de simte cineva nevoia, și de alte convingeri dăunătoare pentru sine și ceilalți. Mai ales la un neam atât de religios și de preocupat de binele cu forța făcut celuilalt, zic că ne prinde bine să ni se reamintească pe cât de des și variat posibil despre faptul că nu deținem adevărul absolut, oricât de mult ne-ar spune asta vreo dogmă sau un reprezentant al ei.
Leave a Reply