Bunica rar cosea câte ceva; de cele mai multe ori cârpea. Asta pentru că repara hainele vechi, iar a cârpi chiar asta înseamnă: a petici, a face tot posibilul ca un articol de îmbrăcăminte să mai trăiască o săptămână-două, poate o lună. A coase, cel puțin pentru mintea mea de copil, presupunea ceva nou, ceva lucrat de la zero după standarde actuale. Pentru a cârpi trebuia să strici întâi ceva, după care să iei firele de ață moale și să te chinui să le bagi în ac. Pentru a cârpi trebuia să fii dispus să mai acorzi o șansă și să fii conștient că rezultatul avea să semene cu obiectul inițial, dar că nu avea cum să mai fie identic.
Ieri m-am bucurat de un video call de vreo oră cu fosta mea colegă de bancă din liceu. Una dintre cele două, pentru că stăteam câte trei. Nu ne-am mai văzut de 8 ani. Sigur, ne dăm like periodic pe Facebook, ne scriem cam o dată pe an, cât să verificăm că n-am murit. Dar așa, chiar și cu o pseudo-apropiere intermediată de tehnologie, tot am simțit că încropim legături care, demult, au fost puternice. Cârpim o relație din care am lipsit amândouă aproape 10 ani, timp în care viețile noastre s-au dus dintr-o întorsătură în alta, au făcut tumbe și ne-au surprins, dar nu s-au intersectat.
Dăm cât suntem, cât putem, cât înțelegem. Și poate nu e prea târziu ca la aproape 30 de ani să-mi dau seama de asta. Și să încerc să îi aduc mai aproape pe cei care au contat cândva, peticindu-mi viața cu oamenii dragi pe care nu am știut să îi țin lângă mine, cârpind cu fir de informații noi și înțelepciune matură relațiile cu oameni vechi, buni. Știind de la început că haina nu va mai fi aceeași, dar dorindu-mi-o cu atât mai mult, știind prin ce a trecut și primind-o cu toate cusăturile la vedere.
Ne-am dat seama că, în curând, se întâmplă întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Moment când fiecare, voit sau inconștient, se va lăuda cu ce îl face să se simtă împlinit: partener de viață, copil, mașină, casă. Alții, noi, ne vom sublinia realizările profesionale – ce să și faci când n-ai familie și bunuri cărora să le porți de grijă? Muncești.
Vom înnoda iar capete lăsate în aer acum aproape un deceniu și poate vom descoperi că e foarte mișto omul cu care nu am vorbit în clasă timp de 4 ani, din cine știe ce motive care acum par absurde. Atunci se termina lumea când X sau Y vorbea (sau nu) cu tine. Acum vedem nu din alt unghi, ci de undeva de sus – căci am crescut cu toții, și-acum vedem puzzle-ul tridimensional. Acum peticim cu bună știință și acceptăm că nu e nimic rău în asta, ci dimpotrivă, că e plăcut să știi cum să devii. Acțiunea de a cârpi nu e tristă, inutilă sau de disprețuit; e necesară. Și frumoasă.
Leave a Reply