„African Psycho”, cronica unui criminal ratat

Am început să citesc African Psycho cu speranța că voi descoperi un American Pycho mai intens, mai visceral, însă am avut surpriza de a plonja într-o direcție neașteptată, urmărind narațiunea care explorează dorința personajului narator de a se afirma prin crime memorabile, totul pe un fundal de precaritate care modelează destine în cele mai dureroase moduri.

African Psycho a apărut în original în 2004, iar la noi a fost tradusă din franceză de Irinel Antoniu și publicată în 2024 în colecția musai a editurii ART.

Premisă

Grégoire Nakobomayo este ceea ce am numi proscris sau mai degrabă antierou. Fanteziile sale se referă strict la uciderea altor oameni, dorințe culminând cu planificarea detaliată și repetată a asasinării iubitei sale. Obsesia sa îi domină existența, riscând să-i saboteze însuși scopul primordial, acela de a intra în amintirea tuturor drept un criminal feroce, care să poată fi comparată ca renume cu Angoualima, cel numit idolul său, cu o prezență spectrală pe alocuri prin roman.

Să fie clar: nu-mi doresc să fiu mai mare decât Angoualima, nici să-mi grefez degete mici, vreau să fiu apreciat în funcție de rezultatul gestului meu criminal. Cum nu pot egala realizările Marelui Maestru, mi-ar plăcea să fiu măcar considerat fiul său spiritual. Pentru asta, sunt conștient, mai am de lucru: să o omor pe Germaine pe 29 decembrie, adică peste două zile, este doar o etapă spre această încununare… (p. 12)

Am luat-o cu mine la salon; vorbesc serios când zic că citesc oriunde pot „fura” timp pentru 2-3-30 de pagini

Mama, sursa urii față de toate femeile

Aflăm, încă din primele pagini, care este sursa urii pe care o nutrește Grégoire pentru toate femeile:

Pe femeia care mă adusese pe lume mi-am imaginat-o întotdeauna alergând îmbrăcată cu un pagne îmbibat în lichid amniotic. Nu știu de ce mă agăț de imaginea asta morbidă, dar cred că, dacă aș putea să omor toate femeile de pe pământ, aș începe cu mama, numai să mi-o arate cineva, chiar și acum. I-aș smulge inima de piatră, aș frige-o în cuptorul din atelierul meu și aș mânca-o cu cartofi dulci lingându-mă pe degete lângă restul corpului ei în putrefacție… (p. 17)

Dincolo de asta, romanul este, în fapt, despre cât de mult pot schilodi emoțional experiențele precum abandonul în copilărie, viața în centre de plasament și trecerea de la o familie socială la alta (din aceeași sferă, eu recomand și Demon Copperhead, despre care am scris aici), sărăcia și existența în medii vulnerabile. Și după ce lumea l-a respins pe Grégoire în atâtea moduri, decide și el să se pună de-a curmezișul lumii și să refuze ce ar avea aceasta de oferit, astfel încât refuză educația și adaptarea și chiar ajunge să se complacă în lumea cu care acum se identifică. Deși Nakobomayo contrazice din start ceea ce am spus mai sus:

Am îndoieli față de teoriile care insistă să explice comportamentul oamenilor ca mine ca fiind rezultatul unui trecut agitat, al unei copilării corupte. Adică eu n-am nicio parte de voință în ceea ce fac? Toată viața mi-a fost trasată dinainte, iar eu nu fac decât să urmez un drum indicat de o forță mai presus de mine? Dați-mi voie să râd! Oamenii vorbesc și nu știu că sunt departe de realitate. Iar eu să-i ascult? Să acord credit acestor sofisticăria? Ei pretind că analizează infracțiunile, dar au comis măcar una? Ce treabă-i asta? (p. 41)

Primăvara asta am reinaugurat locul de citit de pe balcon chiar cu African Psycho

Abuzatul devine abuzator

Cu o inteligență care uneori dă semne că ar fi peste medie, deși nu avem decât vocea personajului-narator Grégoire la dispoziție, așa că putem să-l credem pe cuvânt sau să-l bănuim că pur și simplu se laudă sau se scuză, se îndepărtează de școală, cu tot cu informația și bullyingul ei (ironic, dar la maturitate are parte de bullying și din partea idolului mort, într-o viziune), fuge de la familia adoptivă după un episod de abuz sexual din partea fratelui vitreg și se transformă – parcă într-o singură clipă – din abuzat în abuzator. Prima sa agresiune este, de fapt, autoapărare într-un caz de viol, moment în care își dă seama că nu se poate baza decât pe sine. Fuge de acasă și face tot posibilul să nu mai fie găsit, dar își dă seama și că are nevoie de un grup de care să aparțină, fie el și de paria.

Oarecum paradoxal, am spune la o primă citire, familiilor bogate – pe care altfel le disprețuiește – le este recunoscător pentru educația oferită. Ba face chiar și un mic elogiu cititului („N-o să mă apuc să le înșir pe cele care m-au fascinat. Dar pot să spun că cele pe care le-am citit mi-au permis să călătoresc, să ajung departe, să văd alte orizonturi și, uneori, să constat cum își săvârșesc faptele anumiți răufăcători”, p. 26) și povestește despre furtul de cărți pentru a le citi, iar această caracteristică importantă mi-a amintit de personajul librar și cititor avid al lui Caroline Kepnes din Tu, despre care am scris aici. În plus, se instruiește, încearcă să se perfecționeze în „arta” sa mergând la tribunal ca la spectacol educativ.

Figura paternă de împrumut

Grégoire îi este fidel cu încăpățânare cartierului care l-a format, venerează pământul pe care-l consideră familie și care îi înlocuiește mama și tatăl și dă dovadă de o atitudine de freelancer, subliniind cât de bine lucrează pe cont propriu, „fără să aștept un plan pus la cale în comun, cu roluri împărțite după voia unui șef” (p. 31). Bogăția altora e percepută ca un act de sfidare împotriva lui, iar frustrarea e și motiv de flatare când unele dintre faptele sale ajung să-i fie atribuite public lui Angoualima, idolul criminal ce are și rol de figură paternă de efect în lipsa alteia. Totul într-o țară în care locuitorii nu depun plângeri pentru infracțiunile ale căror victime sunt și care nu au încredere în bănci.

Cum biografia îi e asemănătoare cu a idolului (aspect căruia i se dedică prima parte a cărții), Nakobomayo devine frustrat de rateurile pe care el le are la activ și vrea să realizeze ceva care să fie mai impresionant decât acțiunile feroce ale idolului – acesta fiind cunoscut pentru violuri și crime comise cu brutalitate și inventivitate în timp ce ridiculizează instituțiile de stat, mai ales poliția.

Efectul lămpii mele curcubeu în noaptea în care am terminat de citit romanul

Ce ai mai putea găsi interesant în roman

E posibil ca narațiunea să pară ușor obositoare sau solicitantă cititorului pentru că e ca un flux al conștiinței „curatoriat” care prezintă, din când în când, și o structură mai degrabă literară, logică și rațională, mai îndepărtată de pasiunea inițială a lui Grégoire Nakobomayo, care e un singuratic cu un acut simț al proprietății și probleme de raportare la propria imagine. Are principii – stupide, dar încearcă din răsputeri să le respecte (de exemplu, să nu ucidă folosind un cuțit).

Personajul-narator demască și goana după senzațional a presei, cu riscul jurnaliștilor de a fi penibili și absurzi, într-o scenă tragi-comică televizată a unui alt personaj, unul pentru care argumentul obiectiv pentru orice este „Credeți-mă!”, probabil singura parte amuzantă dintr-un roman altfel dur, dens, apăsător, deși întrucâtva batjocoritor tocmai la adresa naratorului. Aici s-ar putea adăuga, poate, și faptul că există un subton parodic în denumirile cartierelor, ale străzilor și instituțiilor (CIA vine de la biroul numit „Capturarea Imediată a lui Angoualima”, cartierul se numește „Cine-bea-apă-e-prost”, crâșmele sunt „Băutura ți-o scoală” ori „Beți”).

Este de înțeles de ce e așa, dar parcă tot m-a deranjat că, la fel ca aproape întotdeauna, criminalul e bărbat, iar victimele sunt femei – o dureroasă oglindire a realității, până la urmă. Misiunea autodesemnată a lui Nakobomayo trece de la ideea generică de crimă la cea de a omorî neapărat femei și culminează cu o determinare specifică, aceea de a face „curățenie” și a „reda demnitatea” locului de baștină prin anihilarea violentă a „cățelelor venite din țara vecină, cățele care le fac concurență neloială fetelor noastre, le urăsc pe cățelele astea pentru că-și vând farmecele obosite pe ciunga de ocazie, le urăsc pentru că se vând disperaților, săracilor în lipsă de afecțiune” (p. 98). Și pe iubita lui, femeia alături de care locuiește, o analizează în termeni similari: „mă săruta peste tot ca o cățea care-și linge stăpânul” (p. 149). Dă dovadă de fantezii canibale tot ca act dominator.

African Psycho poate fi citit și ca o satiră social-politică, și ca un fel de jurnal de criminal sau de ratat ori neadaptat sau răzvrătit, dar și ca o înșiruire de fapte reprobabile ce pornesc de la prejudecăți aberante privind migrația, corupția și alte realități ale lumii noastre. La urma urmei, un posibil subtitlu pentru acest roman ar fi „cronica unei crime ratate”, dar nu vreau să stric surpriza cititorului…

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.