În ultima vreme îmi declar tot mai des admirația pentru antologii, în special cele de proză, așa cum am făcut când am scris și despre Garderoba, iar Retroversiuni: blocaje (editată de Cristina Ispas și Victor Cobuz) se înscrie în aceeași categorie a cărților pe care le recomand nehotărâtului, necititorului, precum și cititorului cu-adevărat pasionat. De ce?
Pentru că mi se pare foarte ușor să găsească fiecare ceva care să-l atragă, să-l captiveze într-o astfel de antologie: fie că îți vorbește un autor sau altul pe limba ta, fie că descoperi scriitori noi pentru tine, fie că rezonezi cu cineva insuficient apreciat în trecut sau decizi că nu vrei să mai auzi de un altul, cert e că o investiție mai bună nu poți să faci atunci când nu știi ce vrei și totuși încerci să mergi la sigur. Fiind vorba, în plus, de proză scrisă de femei, cred că posibilitățile de lectură și interpretare se apropie de infinit.
Retroversiuni: blocaje. Antologie de proză scrisă de femei a apărut la Editura Paralela 45 în 2024, iar cei doi editori au selectat textele a 26 de autoare despre care eu aș spune că sunt reprezentative pentru peisajul literar feminin de la noi. Asta pentru că toate scriu diferit – dacă ne referim din punct de vedere stilistic, dar și al temelor și subiectelor tratate în prozele lor, vocile personajelor sunt dintre cele mai diverse, lumile conturate, făcând astfel ca fiecare dintre aceste scriitoare să se poată adresa unei nișe de cititori și cititoare.
În cele ce urmează, mă voi referi doar la o parte dintre textele și autoarele pe care le-am (re)descoperit aici, cât să stârnesc curiozitatea care ulterior poate fi satisfăcută citind cap-coadă cartea, într-un ritm propriu. Nu știu dacă am mai citit ceva de Gabriela Adameșteanu până acum, însă „Soluții imperfecte” m-a surprins plăcut cu câte lucruri diferite poate să însemne „familie normală”, precum și cu narațiunea ce explorează familia dincolo de înțelesul tradițional, validându-le și pe cele disfuncționale ori monoparentale.
Imola Borcsa, pe de altă parte, m-a distrus cu „Ducă-se”, tradusă din maghiară de Andrei Dosa. Am plâns cu hohote pe parcursul celor câteva pagini, din motive diferite chiar. Pentru că ea scrie despre o familie ai cărei membri nu scapă ocazia să se înțepe reciproc, să îl saboteze pe celălalt indiferent de costurile pe care aceste fapte le au asupra tuturor și chiar a unor terți inocenți.
În astfel de momente, îl duceau în spinare, fratele, fiică-sa sau noră-sa, poate e la femei, dar din partea ei să facă ce-i place, se gândea Veronka. Îi părea totuși puțin rău că s-au certat, iarna sunt atâtea griji dacă pleacă, vara îi venea mai ușor să-l alunge pentru câteva săptămâni. Pe deasupra, iarna se temea și mai mult să nu cadă, dacă nu e nimeni acasă să observe, poate să înghețe în propria curte, asta o înspăimânta. (pag. 23)
În „Twister”, Cătălina Stanislav explorează blocajul într-o relație nesinceră deja, cu resentimente, cu insinuarea minciunii și a nemulțumirii, cu bănuieli nespuse care rod și consumă, deteriorând din interior. Totodată, aici mi s-a părut excelent redată și zbaterea interioară feminină cu care multe dintre noi cred că se pot identifica:
Mă simțeam nelalocul meu, cum aveam să mă simt ani de zile în vacanțe cu alți oameni. De parcă corpul nu mi se poate adapta atâtor oameni și atâtor stimuli. Mă durea burta de la orice mâncam, făceam Insolații, amigdalite, febră, cădeam de pe stânci și mă loveam la picior, șold, umăr, nu voiam să iau droguri, dar mă simțeam groaznic când luau toți și eu eram trează, îmi era constant teamă să nu exagerez cu băutura, cu glumele, cu dansul, cu numărul de ori în care ziceam că vreau la baie. Plus că, deși am fost mereu confortabilă în corpul meu gol, în costum de baie nu am reușit niciodată să fiu. Mersul la mare fusese ceva ce am anexat personalității mele, mersesem la mare anual de când eram copil, doar că nu știu dacă chiar îmi place sau îmi place doar să zic că-mi place, pentru că cui nu-i place la mare? (pag. 29)
Proza Adelei Greceanu, „Viața e frumoasă”, mi s-a părut înduioșătoare. Aici avem spații eliberatoare și spații care țin oamenii captivi, dar mai ales o explorare îndrăzneață și emoționantă a senzualității la bătrânețe. Domnica Drumea arată, în „Doar mult mai târziu”, cum se poate trăi în simbioză cu copilul, cum tristețea se poate lăsa ca o pâclă peste tot, în ciuda acestui fapt sau poate tocmai datorită lui, dar și care sunt capcanele și curiozitățile memoriei în contextul în care personajul ia distanță de tot ceea ce cunoaște ca mamă.
Și la Corina Sabău am plâns în hohote. „Paris, Veneția” e o proză sublimă, de la titlul ales până la ultimul punct. Vorbește despre bătrânii singuri din mediul rural, abandonați de copiii care se angajează cu părinții aceștia doar în discuții ușoare, neriscante. Textul mi se pare, în ansamblul lui, o meditație asupra înaintării în vârstă, o explorare a depărtării de lume, cu siguranța și riscurile pe care le implică acest lucru, iar mediul rural devine un spațiu care își ține locuitorii ca în captivitate: niciodată perfect liberi, niciodată perfect în siguranță.
Ar fi vrut să-și treacă mâna prin părul ei, dar n-avea cum să facă asta, nu se comportase așa nici când copiii erau mici. Se gândea câteodată că n-a știut să le arate mai multă dragoste, dar cine era să o pregătească pentru asta, nici ei nu îi spusese nimeni. Lumea era prea săracă la Dumbrăveni pentru asemenea lucruri. Se liniștea totuși la gândul că-și făcuse datoria față de ei, îi trimisese departe de locul ăsta. cât s-a putut de departe. În tinerețe, n-ar fi știut ce să ceară de la viață. Abia acum ,spre sfârșit, și-a dat seama ce și-ar fi dorit: să fie unul dintre oamenii ăia care pleacă zilnic de acasă. Să vadă și altceva în afară de curte, uliță și munții din jur. Magazine, clădiri, alți oameni. Să fie o femeie care să se depărteze zilnic de casa ei măcar doi kilometri, asta și-ar fi dorit să fie. (pag. 62)
Dat fiind cât am plâns evocând doar o parte dintre prozele care m-au marcat în această carte, m-aș opri aici, însă cu îndemnul insistent de a o citi și cei din jur. Mai ales că Retroversiuni: blocaje mi se pare numai bună și pentru când ești pe drum, n-ai timp de citit, dar vrei să nu te desparți de o carte: nici nu simți când treci de la o proză la alta, nu faci efortul de a urmări timp îndelungat un fir narativ, de vreme ce fiecare text are doar câteva pagini, iar în final ieși mai bogat cultural și sufletește dintr-o experiență ca un vârtej. Halucinant, dar necesar. O incursiune într-o mare de vieți, dar și în unele dintre cele mai ascunse cotloane ale emoțiilor personale, ale amintirilor și speranțelor, poate chiar regretelor.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply