Cancerul, liniștea mea

Pe Cristina Engstrøm o urmăream pe Facebook înainte să mă gândesc măcar că avea de gând să publice. Iată că debutul ei are loc în aproape 130 de pagini în 2024, în colecția Urban Quill de la Editura Bookworm, cu Cancerul, liniștea mea, o carte în care sinceritatea tăioasă poată să surprindă, în vreme ce demnitatea cu care sunt istorisite întâmplările vieții sale va emoționa și chiar intimida, cu siguranță, și pe cei mai exigenți critici dintre cititori.

Aș recomanda această carte mai ales celor care au nevoie de o aducere-aminte fără menajamente a lucrurilor pe care le presupune viața în România, celor care idealizează absolut tot ce ține de familie, chiar dacă asta presupune o disfuncționalitate care afectează, fără excepție, membrii familiei respective, în moduri atât de diverse și de profunde încât orice recuperare sau delimitare ajunge să pară miraculoasă, în cele din urmă.

Așa cum e și în cazul cărții Cristinei, care demonstrează în scris cum, trecând prin mecanismele complexe ale autosabotajului, a ajuns și-n postura de a se salva pe sine, de-a alege zi după zi să își fie prietenă și aliată în locul dușmanului care fusese programat din copilărie să își fie. Tot apropo de eventuale critici, trebuie să spun și că bănuiesc că autoarea va impresiona și prin faptul că există un ton demn uniform, ceea ce definim deseori ca asumare, nu caută mila și poate nici înțelegerea cititorului, ci pur și simplu expune o viață așa cum a fost și cum sunt multe altele, probabil, așa cum știm din propriile vieți sau din ale altora.

Cristina Engstrøm are o scriitură brută, necosmetizată – nu încearcă să facă lucrurile mai ușoare nici pentru sine, nici pentru cititor. Și abordează o paletă largă de subiecte, de la violența în familie și până la abuzurile împotriva femeilor, de la traumele lipsurilor și sărăciei și până la multiplele feluri în care o viață se poate lua iar de la capăt, de la relații tumultuoase cu familia, cu rudele de la care așteptăm protecție și susținere, până la prieteniile cele mai improbabile, dar care împlinesc și bucură sufletul.

Există, la fel ca-n oricare altă viață de chin și greu, și fragmente luminoase și bune, oameni sau întâmplări care demonstrează că nu poate fi totul întunecat în permanență. Așa sunt: bunica, fostul soț și Laura, „omul meu de la 9”. Fragmente luminoase care, repet, se împletesc simbiotic cu durerile operațiilor repetate, cu neplăcerile vizitelor la psiholog, cu violul și alte teste nedrepte ale existenței pe Pământ.

Între toate acestea, liantul alcătuit din împăcarea cu care scrie acea „Scrisoare deschisă către un donator de spermă”, chiar și cea cu care relatează cu detașare de jurnalist despre țipetele, copiii abandonați, tentativele de suicid și „polițiștii cu chiloții în vine” din „Căpușe în mahala”. Și tot aici aș încadra și Bucureștiul, un oraș complex ca o viață cu suișuri și coborâșuri, gata să facă totul mai ușor sau să pună piedici parcă la întâmplare sau în funcție de cine știe ce capricii ascunse, nebănuite.

Nu vreau să dau spoiler legat de titlu, țin doar să spun că mi se pare excelent ales și că nu-s neapărat mândră de mine, însă am empatizat în totalitate cu perspectiva din care cancerul poate constitui un element aducător de liniște și de împăcare, întrucâtva manifestare a unui fel de justiție pe care am putea să o interpretăm drept divină.