Am ajuns la vârsta la care mă emoționează teribil absențele și golurile, oamenii care nu mai sunt, poveștile care nu s-au spus și poate nu vor mai fi aflate niciodată, căci s-au dus odată cu ultimii care le-au trăit sau și le-au amintit. Pe lângă toate acestea, casele rămase în urma bătrânilor mă fac să simt cum interiorul mi se strânge ca într-un pumn ce deconectează spasmodic fie inimă, fie plămâni. Și-aș plânge dacă aș putea, dacă aș ști cum și pentru cine și pentru ce plâng exact. Dar nu știu.
Știu doar că toate casele în care nu mai locuiește nimeni par să-mi ceară să le scormonesc cu respect în căutarea indiciilor poveștilor rămase nespuse sau spuse în urmă cu prea mult timp, deja uitate de cei care, la fel ca mine, poate bântuie acum prin casele altor necunoscuți.
Văd des anunțuri de case bătrânești scoase la vânzare pe sume de nimic și îmi imaginez cum ar fi să am sumele acelea, cum m-aș muta într-o astfel de casă și cum, la fel ca-n basme, aș îngriji-o, hrăni-o și iubi-o așa cum are nevoie ca să nu se mai simtă singură și să poată să-și lepede pieile rugoase pentru a se dezvălui așa cum n-a mai făcut-o de cine știe câte zeci, poate sute de ani.
Mă gândesc la strigăte de nou-născuți care poate s-au auzit între pereții brăzdați de cute, mă întreb pe unde s-au iubit cei ce le-au locuit și-n ce colțuri au plâns sau au râs, câte pâini au făcut cuptoarele din acele case și dacă primele au ieșit puțin arse sau prea crude, cum mirosea atunci grădina lor.
Cât de greu i-a fost ultimului locuitor al casei abandonate să își trăiască anii fără cei cu care se obișnuise? Cum a mai ajuns la medic, cum și-a vizitat copiii – probabil plecați departe? I-a fost greu să urce trepte? A mai ținut animale? Cât și-a mai amintit, în ultimele clipe, din tot ce a trăit acolo la început?
Nu leg frământările acestea ale mele de „casa părintească nu se vinde”, știu că nu așa funcționează lumea și cred că e chiar bine că nu merge așa, cred în „primenirea” satelor și-a locuitorilor din ele, cred în suflul dat de cineva nou unui loc sau unei persoane. Nici de vreo fidelitate față de patrie sau loc, vreo dorință ascunsă de a încremeni tot ce știu așa cum e și de a păstra totul ca „pe vremea mea”.
Și nu e nostalgie, nu leg aceste ipotetice povești de cunoscuți care nu mai sunt și pe care nu i-am ascultat suficient când erau. E cu totul altceva, la fel de puternic și care se simte la fel de intim, de personal. E un fel de datorie umană, dacă are vreun sens, față de poveștile nespuse. Atât. Atât cred eu acum.
Leave a Reply