Am adăugat Intermission în coșul de cumpărături online la întâmplare, pentru că mi-au plăcut coperta și titlul, deși nu știam nimic despre ea ori despre Owen Martell, autorul. Și tot din aceste motive m-am apucat să o citesc imediat ce a ajuns curierul cu ea, descoperind astfel o dimensiune intimă și mai puțin cunoscută, ce îmbină realitatea cu ficțiunea, a scenei jazz din New York-ul anilor 1960.
The Bill Evans Trio, care intră în istorie după o serie de concerte la Village Vanguard, îl pierde la scurt timp pe Scott LaFaro, în urma unui accident de mașină. La scurtă vreme, Evans dispare. Până aici vorbim despre fapte obiective, accesibile oricui la câteva clickuri distanță. Însă ce face Owen Martell este să mizeze pe imaginație pentru a spune povestea a ce s-ar fi putut întâmpla după aceea cu Evans: și face acest lucru folosind patru personaje (fratele și părinții săi, dar și însuși Bill), cărora le dă dreptul la replică în fiecare dintre cele patru capitole, pe rând.
Astfel, cititorul are la dispoziție patru perspective diferite asupra aceluiași individ, precum și acces fragmentar la experiențele, sentimentele și deciziile lui. Cum primul capitol este din perspectiva lui Harry, fratele lui Bill, iar următoarele ale părinților, pare că ne îndepărtăm progresiv de realitate (Harry crede că-l știe cel mai bine, mama îl asociază mai mult cu copilul pe care l-a crescut și nu cu adultul care a devenit, iar tatăl este la o distanță afectivă uriașă) până când ajungem la final și reușim să vedem chiar prin ochii lui Bill, corectându-ne astfel punctul de vedere și înțelegând totodată cum informațiile trunchiate ale celorlalți au putut să facă să pară că dețin un alt adevăr, îndepărtat de cel subiectiv, al lui Bill.
Despre scriitura lui Martell aș spune că este foarte curată, fără excese stilistice sau prea mare dărnicie a figurilor de stil, lucru care mi-a plăcut și care mi-a amplificat senzația aceea de pauză dintre două mari evenimente din viața unor personaje. Dacă miza a fost să redea exact senzația asta de nemișcare cadențată, de inerție în mijlocul unui vârtej care se tot apropie de personaj, care-i schimbă contextul lumii din jur și-l lasă pe el ca pe un spectator înghețat de neputință și lipsa voinței, atunci i-a reușit din plin și poate că merită chiar o recitire acum, că știu faptele din 1961 care au afectat trio-ul lui Bill Evans, astfel încât aș putea fi chiar mai atentă la tot ce a construit autorul în jurul detaliilor obiective. Alții, am văzut pe Goodreads, i-au reproșat romanului tocmai faptul că nu respectă realitatea (ceea ce n-a pretins vreo clipă că ar face, ci dimpotrivă) ori că e prea sec, prea plat (însă mie tocmai asta mi-a atras atenția, constanța acestei pauze redate atât de fidel).
Nu știu cum ar putea să pară Intermission altcuiva, deși e clar că eu o recomand prin faptul că scriu despre ea, dar m-ar bucura să-i dea cineva șansa unui weekend de răgaz și chill pe ritm de jazz petrecut împreună. Merge cu ploaia. Și cu soarele. Și cu vacanța. Deși e un roman greu de dus, apăsător ca atmosferă, cu multă frământare interioară, cu suferință neverbalizată și relații deficitare, cu părinți care nu-și cunosc copiii și copii care au abandonat lupta pentru a deveni vizibili așa cum sunt în ochii părinților, nu așa cum și-ar dori aceștia să le fie urmașii.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply