Pe Goodreads i-am dat o singură stea, iar pe Facebook am tot postat despre câte sentimente negative mi-a declanșat. Știți teoria mea, extrem de rar mai scriu și recenzii despre ce nu mi-a plăcut, însă acum o fac din două motive: (1) pentru simt că e datoria mea să avertizez alți posibili cititori despre ce vor găsi în carte (și nu va fi deloc ce promite coperta I, coperta a IV-a sau marketingul cărții) și (2) pentru că pot argumenta de ce este periculos modul în care poate fi interpretată și folosită cartea asta nu doar de către cei care au în îngrijire copii cu sindrom Down sau alte afecțiuni, ci și de părinți și îngrijitori și educatori ai unor copii, în general.
Rezumat
Cu 1% mai bun este o carte de non-ficțiune apărută în 2022 la editura ap! act și politon, într-o traducere din limba engleză semnată de Beatrice Popescu. Autori sunt Chris Nikic (primul om cu sindrom Down care a terminat un Triatlon Ironman), Nik Nikic (tatăl lui Chris) și Don Yaeger (autor a 11 bestsellere New York Times).
Pe parcursul a aproximativ 250 de pagini trecem prin viața lui Nik, cu mici opriri în cea a soției și-a fiului lor, precum și-n religie și business, dar și într-un MLM.
Recenzie
Nici nu știu cu ce să încep ca să-mi păstrez, totuși, coerența și o oarecare obiectivitate. Cuvântul-înainte la ediția în română este semnat de Cristina Bălan, mamă de gemeni cu sindrom Down, și pare cel mult o înșiruire de cuvinte la superlativ pentru o carte care nu le merită, din punctul meu de vedere („o metodă fantastică de a obține progrese reale”). Oricât de bine intenționată ar fi, căci de asta nu mă îndoiesc, ea girează pentru un volum care, pentru mine, e o legitimare a abuzului (discutabil, vor spune unii dintre cititori) și o dovadă (incontestabilă) de egocentrism a lui Nik Nikic, după cum veți vedea mai jos.
Nik e foarte deranjat că medicul le-a prezentat, în timpul sarcinii, opțiunea de avort. Acesta nu a insistat, nu i-a presat, aparent, nu le-a zis că e singura cale, ci le-a prezentat și opțiunea asta, iar informarea i s-a părut lui Nik revoltătoare.
Apoi insistă despre cum el și familia lui s-au descurcat mereu singuri, insinuând o urmă de superioritate deloc necesară. Pentru că apoi am început să număr exemple concrete de oameni care i-au ajutat (prieteni care se antrenează cu Chris, care ies cu el în oraș; Dan Grieb – partenerul de la curse, cel responsabil cu siguranța lui Chris, chiar legați unul de celălalt; mama și sora lui, chiar babysitterul, ba și niște îngeri sunt menționați pentru că ar fi intervenit în momente-cheie).
În raport cu fiul său, Nik mi s-a părut abuziv și periculos. Pentru că îl împinge dincolo de limite pe un copil căruia îi tot repetă-n competiții că ce simte e durere falsă, în fața căreia trebuie să câștige. Mai mult, tatăl insistă să i se scoată coarda de siguranță (cea care-l ține legat de Dan) în timpul concursului. Înțeleg să te motiveze cineva într-o competiție, să te încurajeze, dar negarea a ce simți, invalidarea durerii, fie ea fizică sau mentală, mi se pare o manipulare absolut sinistră.
Dintr-un motiv sau altul, primul capitol este dedicat copilăriei lui Nik, deși nu avem ceva asemănător despre soția lui, dacă dorința era de a oferi un background pentru Chris. În orice caz, copilăria din Muntenegru a lui Nik este foarte grea: e nefericită, cu abuzuri, severitate și abandon, dar „În cazul în care crezi că o astfel de copilărie m-a întărit, ai dreptate” (pag. 31). Ce alt mod mai potrivit de a invalida propriile sentimente din copilărie și de a dezvolta personalitatea asta care, la rândul ei, abuzează mai departe în numele „educației” și-a acestui procent de „mai bun”? Mama lui (pe-atunci minoră), deci bunica lui Chris, își trimite copiii după nuiele prin copaci, ei trebuie să le rupă și să le curețe de frunze, să i le aducă pentru a fi apoi loviți pentru cine știe ce năzbâtie de copil. „Și acesta era și scopul: rareori făceam de două ori aceeași boacănă. Privind în urmă, mama mea își dorește să nu fi făcut asta niciodată, dar eu mă bucur că a făcut-o.” (pag. 32)
După ce pleacă din Muntenegru în SUA (of, iar nu i-a ajutat nimeni și totul se desfășoară într-un vid în care Nik își e propriul salvator, nu?), el trece de la a avea minusuri la a fi printre cei mai buni la școală, așa că reprezentanții școlii pun problema de a sări „peste clasa a șaptea și să trec direct într-a opta. Părinții mei, Dumnezeu să-i binecuvânteze, le-au spus că nu eram atât de deștept și că, prin urmare, dacă școala ne spune că ar trebui să sar peste un an, ei bine, acea școală nu funcționa cum trebuie” (pag. 36) și este transferat la altă școală!
Sigur, e relevant istoricul familiei, însă al soției abia este schițat. Numele ei nu apare pe copertă, are sens, însă și-al lui Chris apare fără să fi contribuit cu vreun cuvânt…
Multe, multe pagini sunt dedicate Amway, MLM-ul care a contribuit la binele financiar al familiei Nikic – prezentat în aceeași aură de absolută binecuvântare cum e și religia. Nu știu cum va fi pentru părinții nereligioși ai unor copii cu sindrom Down să citească această carte și să afle că Dumnezeu este mare și milostiv și de aceea ne oferă astfel de provocări pentru care ar avea soluții, dar ne lasă să ne mai chinuim un pic așa, de entertainment.
Nik pare că vrea să monetizeze totul mereu, că vrea să scoată bani din orice situație – și da, sincer, pare că face la fel cu Chris. Zice despre el că e un „tată hotărât să-și salveze fiul de la o viață de izolare, neglijare și declin” (pag. 57) de parcă acesta e opusul lipsei performanței extreme.
Și mai cinic mi s-a părut faptul că Nik folosește dorințele lui Chris (cele de a avea o casă și-o soție, de exemplu) pentru a-și justifica alegerea de a-l împinge să bată recorduri, insistând că altfel n-are șanse să obțină ce își dorește. Sigur, că toată planeta de oameni cu case și parteneri pe termen lung e alcătuită numai din oameni care au depășit recorduri, nu?
Nu înțeleg de ce apare numele lui Chris pe copertă, el nu spune un cuvințel pe nicăieri – tatăl lui ne informează pe parcurs că, sigur, Chris nici n-ar putea să înșiruie atâtea gânduri și idei, ceea ce e perfect în regulă, însă Nik nu face cartea asta despre fiul său, ci despre sine. Într-un mod care, de la un punct, destul de devreme, începe să deranjeze.
Mi s-a părut chiar condescending să spună Nik: „La finalul fiecărei curse, îl priveam și mă gândeam în sinea mea: Cum poți fi atât de fericit, în ciuda tuturor dezavantajelor tale?” (pag. 86) – și m-a deranjat cât de evident e că-l evaluează pe Chris, cu ce poate el și ce nu, prin comparație cu sine, din poziția lui, comparând cu capacitățile lui de adult fără sindrom Down. Miza e să-l facă pe Chris o copie cât mai fidelă a lui Nik? E ăsta parenting ideal? Încă mă întreb „cât de săracă și de goală poate fi viața unei persoane cu sindrom Down” (pag. 96) dacă nu i-o evaluezi în comparație cu cine ai vrea tu să fie omul ăla, zic și eu.
Chiar se și menționează că există specialiști care consideră că tatăl își suprasolicită fiul. Pentru că aceștia analizează „din punctul de vedere al ritmului cardiac, al cadenței și al modului în care evolua ca atlet”, prin urmare se află „în cea mai bună postură pentru a-și susține punctul de vedere” (pag. 126). Da, cred și eu că acestea-s niște modalități obiective de a evalua dacă cineva este suprasolicitat sau nu, nu dacă tu, părintele, spui că nu, tu știi mai bine doar pentru că așa ți se pare ție, că mai poate duce niște durere copilul.
Poate nu e chiar o dramă faptul că încerc să demontez perspectiva și contribuția lui Nik, însă aș zice că e valid și punctul meu de vedere. Dacă el speră să nu mai citească niciodată „încă o poveste despre un alt miliardar care spune că își datorează succesul acelui sentiment de împlinire pe care îl are după ce își face patul dimineața” (pag. 197), eu sper să nu mai citesc prea des despre adulți care justifică abuzurile la care au fost supuși în copilărie și pe care, într-un fel sau altul, le dau mai departe urmașilor lor.
Ce mi-a plăcut
De obicei, recenziile mele se concentrează pe impresia generală, așa că o mică secțiune la final este dedicată și lucrurilor care nu mi-au plăcut. Aici facem invers, din motive evidente. Pentru că am găsit, totuși, și câteva lucruri bune la Cu 1% mai bun.
Prima este o observație de bun-simț, și-anume că succesul nu vine peste noapte, că trebuie muncit și avansat pas cu pas când vrei ceva, cam orice-ar fi acel ceva. A doua este faptul că, în atâta laudă de sine, Nik găsește totuși ocazia să scrie un pic și despre ce poate să însemne sindromul Down. Mai mult, semnalează lipsa educației în această privință – a populației generale, dar chiar și a medicilor (de exemplu, cel care îi anunță inițial o face cu zero tact). Și discută și potențialul atletic al persoanelor cu sindrom Down, dând exemple de alți sportivi și punând în context reușitele lor.
Aș zice că asta face din Cu 1% mai bun o carte relativ utilă pentru informarea despre ce poate presupune acest sindrom (de vreme ce persoanele care-l au arată diferit de la caz la caz, au și nivel cognitiv diferit, și capacități de dezvoltare diferite), nu neapărat și pentru practicile de parenting (sau da, și asta, dacă ne referim la ce face mama lui Chris, aproape absentă din carte, dar foarte implicată în viața lui fără să-i impună performanță).
Chiar dacă e posibil ca motivația lor să fi fost diferită, i-am apreciat pe ambii părinți ai lui Chris pentru lupta cu sistemul educațional. Au schimbat școli, s-au luptat cu directorii și profesorii și au ajuns la o concluzie pertinentă: „poate că tinerii cu sindrom Down nu ar trebui să aspire la o integrare completă în cadrul unui sistem educațional standard” (pag. 81), prin standard înțelegând uniformizarea asta forțată a tuturor copiilor, fie ei tipici sau nu. Nici pledoaria pentru șanse egale pe bune, pentru sport, sănătate și socializare nu e deloc rea, ci dimpotrivă, și cred că se poate aplica oricărui copil.
Pe final, vă îndemn să luați în calcul, totuși, că 10% din vânzările acestei ediții în română merg către Fundația Special Olympics România. Dar luați în calcul și că metoda asta revoluționară e ce spun speakerii motivaționali de decenii sau chiar mai mult – nu e ceva inedit descoperit de Nik, nici ceva ce să se aplice doar celor cu sindrom Down. Cu toții, tipici și atipici, învățăm diferit: de la când și cum mergem sau vorbim și până la alte chestiuni mai complexe. Învățarea, în sine, presupune evoluție graduală, regres împletit cu progres, necesită timp și răbdare din partea celui pus în postura de a învăța, precum și a celor care au rolul de educator.
Pe de altă parte, „atunci când ești părintele unui copil cu sindrom Down, trebuie să gândești diferit”, situație în care eu nu sunt. Poate că de asta am înțeles și-am judecat această carte așa cum am făcut-o. Sau poate că nu, dacă mă gândesc că tatăl spune: „L-am determinat să meargă mai departe chiar și atunci când durerea era de nesuportat” (pag. 118).
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply