Mai mult din principiu, eu nu râd ușor. Rânjesc des, societatea ne-o cere tuturor, dar nu râd cu toată fericirea din lume între dinți decât extrem de rar.
Și după titlu, dar și după descriere, mai ales când am aflat că implică mult umor britanic cartea asta, eram ferm convinsă că nici măcar un rânjet de complezență și înțelegere, poate chiar superior, n-o să-mi smulgă Cum l-am mâncat pe tata. Că așa sunt eu, am convingeri ferme dinainte și apoi înțeleg că nu trebuie să le mai am. Până data viitoare.
Cum l-am mâncat pe tata e o carte din aceea pe care aș recomanda-o oricui. Acum, dacă eu am râs, sigur râd și alții – aici iar cred ceva neverificat, anume că toată lumea e mai dispusă decât mine să fie fericită.
Cartea e povestea unui trib care iese din pleistocen, mai mult îndrumat, chiar forțat de un tată-șef de trib care împinge de la spate pe soție și copii să pună la bătaie tot ce au ei mai bun ca să iasă din era în care se zbat, să inoveze, să ardă etape dacă e nevoie.
Personaj extrem de amuzant, tatăl lui Edward pare că poate să prevadă viitorul – ca să verifice în ce eră se află, face referiri la întâmplări care vor veni peste mii de ani, asta în cel mai bun caz; caută să afle ce animale au dispărut, dacă altele s-au dezvoltat deja în cum sunt ele astăzi, așa cum le știm noi; teritoriile pe care se plimbă triburile au denumirile actuale, focul este descoperit într-un mod ingenios și totodată al naibii de amuzant.
Tatăl țăcănit este perfect plauzibil, la fel e și modul în care descoperă lucruri, felul în care au revelații legate de lucruri pe astăzi nu doar că le luăm de-a gata, dar le și ignorăm de parcă n-ar fi: foc, căldură, mâncare gătită, atârnat cercei în urechi și altele.
E foarte bine scrisă și foarte inteligent tradusă (trad. Radu Pavel Gheo), nu m-am îndoit o clipă că Roy Lewis o fi călătorit în timp ca să scrie cartea asta, poate chiar el a ajuns bătrânul cu idei ciudate din poveste.
Leave a Reply