Spirala în care am intrat odată cu alegerile de pe finalul lui 2024 și care m-au condus la How Democracies Die (despre care poți citi pe larg aici) a făcut să ajung să vreau să citesc și Arta narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului, de Philip Seargeant, publicată în 2022 de Curtea Veche, în traducerea din limba engleză a lui Ludovic-Ștefan Skultéty.
Structurată în patru părți, fiecare a câte trei capitole, Arta narațiunii politice se concentrează pe câteva direcții distincte: politica apocaliptică, modul în care se dă formă unei narațiuni, limbajul și retorica, ficțiunea și realitatea. Tocmai de aceea, pentru cât de logic argumentează legătura dintre o poveste bine spusă și poveștile care câștigă voturi în epoca postadevărului, o consider o carte esențială pentru cititorii de tot felul, deopotrivă adulți care (cred că) știu „cu ce se mănâncă” politica și adolescenți care fac deja parte dintr-o masă cu potențial uriaș de a fi manipulată (întrucâtva subtil) în viitorul nu foarte îndepărtat.
Politica apocaliptică
Ce au în comun cam toate basmele, filmele și, în cele din urmă, povestea exploatată de un politician determinat să câștige? Printre altele, același parcurs narativ: un om aparent obișnuit pornește (cu sau fără voia lui) în lupta cu forțele răului, cu „sistemul”, cu „ceilalți”, trece prin încercări greu de imaginat, iese câștigător de fiecare dată, dar la limită, și-n final reorânduiește lumea după bunul plac, ajutându-i și pe cei mulți care nu știau, sărmanii, că aveau nevoie de un izbăvitor. Structura este mereu aceeași, anti-eroul se schimbă: e fie Macbeth, fie Walter White din Breaking Bad, fie Donald Trump. În toate aceste exemple, motivația, lupta și punctul culminant sunt aceleași.
În politică, antieroul livrează oamenilor exact ceea ce vor ei să audă: că a venit să ne mântuiască pe toți, că el nici n-ar vrea să se sacrifice neapărat, dar chemarea divină este mai presus de sine, că glia și neamul sunt mizele trudei sale, iar impulsul divin este motorul.
Narațiunea pe care Donald Trump a creat-o pentru sine și felul în care a transmis-o și a manipulat media să o amplifice și să o răspândească în locul lui oferă un exemplu paradigmatic al discursului narativ politic, tactic și persuasiv. A fost, probabil, fundamentul succesului său ca figură politică. Structura narațiunii lui Trump își are originea în șabloanele marilor drame. Toate conțin aceleași ingrediente: antagoniști și protagoniști bine definiți; o misiune dificilă, cu un deznodământ greu de prevăzut; și pagină după pagină de dialog memorabil.. (pag. 15)
Cum se dă formă unei narațiuni
Politica și divertismentul se intersectează deja de ceva vreme – avem, pe plan mondial, politicieni care au fost și scriitori (în cartea de față avem și niște teorii interesante despre „dic lit”, prin care autocrații își exersează în ficțiune ideile aberante privind conducerea și controlul unui spațiu geografic și al populației aferente), unii care au fost actori, iar Trump a fost o figură emblematică a industriei de divertisment.
Și pentru că, așa cum remarca Mark McKinnon, votanții sunt atrași de candidații care creează un fir narativ, nu e deloc greu ca personalitățile care oferă circ în politică să câștige tot mai multe: în primul rând, atenție din partea mass-media (care deseori nu-și dă seama de modul în care lucrează pe gratis pentru astfel de politicieni); în al doilea rând, creșterea audienței (dacă vorbim suficient de mult despre cât de absurde sunt lucrurile pe care le spune un anumit candidat, îi acordăm vizibilitatea și statutul pe care n-ar trebui să i le acordăm, dacă pot să mă refer iar la una dintre ideile de bază din How Democracies Die). Și de-aici totul curge mult mai lin pentru candidatul care spune orice ca să câștige, făcând din falsuri o adevărată religie (cum am văzut recent și la alegerile din România, nu există sancțiuni reale pentru minciunile demonstrate, contestatarii de bună-credință n-au ce face, fanii sunt oricum în extaz pentru acel mesia care regurgitează pseudoștiință și definiții de bază înțelese prost și reproduse asemenea).
Tot în această parte a cărții aflăm și care sunt motivele din spatele deciziei anumitor politicieni de a se identifica de bunăvoie cu personajul negativ (spoiler: include niște beneficii uriașe și aproape deloc stigmatizarea la care ne-ar îndemna bunul-simț să ne așteptăm).
La o analiză mai atentă, remarcăm cum mesajul politic se transmite făcând apel la arhetipurile culturale, iar Visul American este, în esență, copia fidelă a intrigii din „Cenușăreasa”. În 2009 chiar s-a făcut un studiu privind nerăbdarea cu care candidații la alegerile preliminare din 2008 din SUA s-au îngrămădit să preia fiecare rolul dezavantajatului, al outsiderului, al celui diferit și împotriva sistemului – a făcut asta nu doar Obama, ci și Hillary Clinton, și Rudi Giuliani, și John McCain. Dacă stăm să ne gândim puțin, și alții înaintea lor, și alții după aceea. Și doar în spațiul politic american, bineînțeles.
Limbajul și retorica
Mai ales în context politic, povestea crește pe seama unuia dintre cele două sentimente: speranța sau teama. Aici contează și ce spun candidații (sau chiar aleșii) despre ceilalți (cum identifică și descriu „dușmanul comun” etc.), precum și ce prezintă despre ei înșiși:
Cei competitivi aflați în campania electorală tind să pună accentul pe biografie, dat fiind că încă nu au realizări cu care să se laude. Pe de altă parte, cei care se află la putere mai degrabă se concentrează pe realizări, plecând de la presupunerea că electoratul le cunoaște deja trecutul. (pag. 154)
În această parte din Arta narațiunii politice se mai află ceva care mi se pare crucial: centralizarea sloganurilor generaliste și deseori stupide, în combinații de cuvinte lipsite de greutate. Rareori, remarcă și autorul, întâlnim sloganuri precise.
În epoca postadevăr, așa cum bine ne dăm seama, nu doar limbajul este responsabil pentru manipulare, ci și imaginile statice sau video, muzica și spectacolele. Este nevoie de un discernământ pe care este evident că nu-l avem, dacă ne referim la masele demonstrabil manipulabile în special în mediul digital.
Ficțiune și realitate
Poate cea mai dură parte, cea din urmă tratează în special teoriile conspirației și felul în care însăși realitatea „este percepută ca o ficțiune complicată creată și pusă în scenă de cei de la putere pentru a masca adevărata natură și scopul politicii de azi” (pag. 208). Această cultură a suspiciunii este în creștere, tot pe o bază de lipsă de educație temeinică și capacitate de gândire critică, iar rezultatele la nivel mondial sunt catastrofale.
Aici își fac loc și teoriile autorului despre gaslighting în politică, despre „statul paralel” și „statul profund” (care la noi sunt sinonime, dar nu sunt așa peste tot în lume). În cele din urmă, se dovedește că nevoia unei narațiuni simpliste este terenul propice pentru dezvoltarea obsesiei crescânde pentru teoriile conspirației.
Teoreticienii conspirației sunt deseori la fel de obsedați de povestea însăși și de modul în care e relatată. Obișnuita narațiune pe care ne-o servesc este una lipsită de complexitate. O influentă rețea de conspiratori a pus la cale pe ascuns un complot într-un scop malefic. Complotul implică o complicitate ilegală a celor care dețin puterea în societate și este ținut departe de ochii publicului prin iluzii elaborate. Spunând această poveste, teoreticienii conspirației au de multe ori scopul de a contrazice consensul prevalent privitor la ce s-a întâmplat și de ce. Respingând afirmațiile din mass-media oficială, consideră că se feresc de a fi spălați pe creier, ceea ce pătește majoritatea populației. În schimb, prețuiesc ceea ce politologul Michael Barkun numește „cunoașterea stigmatizată – adică acea cunoaștere care se opune credințelor general acceptate”. Pentru conspiraționiști, mass-media e văzută ca parte a conspirației; marionete controlate de maeștri păpușari care trag sforile conspirației. În acest fel, modul în care e spusă o poveste devine parte a poveștii. (pag. 227)
În loc de concluzie
Dacă toate cele de mai sus nu ți se par motive suficiente să citești Arta narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului, mai las aici câteva: vei descoperi teoria lui Vonnegut conform căreia Noul Testament și Cenușăreasa sunt cam același lucru, vei înțelege de ce mitul fondator al creștinismului este foarte strâns legat de basmul canonic și de idealurile Visului American, structural vorbind, vei pricepe cât de mult se aseamănă poveștile pe care (și) le spun două grupuri politice distincte – ele par foarte diferite în esență, dar sunt șanse mari să aibă la bază aceeași structură, vei afla istoria sintagmei fake news și de ce e totuși indicat să nu o folosești, vei descoperi importanța subtextului și a alegoriei, vei înțelege de ce câștigă poveștile ultra simpliste și vei vedea cum mesajele liberale din cărți și filme se inspiră din conservatori și extremiști pentru personajele negative, la fel cum mesajele conservatoare și discriminatorii sunt ficțiuni sau interpretări greșite ale celor transmise de liberali.
Mai mult, vei avea ocazia să înțelegi mai bine nu doar amalgamul de dezinformare care-l reprezintă pe Trump, ci și discursurile demonizante la adresa UE folosite în campania pentru Brexit, precum și ale altor regimuri și evenimente reprezentative pentru politica dezastruoasă bazată pe narațiunea care face apel la emoția care surclasează raționalul. Dacă n-am subliniat deja de suficiente ori, Arta narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului este, din punctul meu de vedere, o lectură obligatorie chiar și-n vremuri mai bune, dar azi cu-atât mai mult.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply