Pe Oana Cătălina Ninu am descoperit-o întâi în stările intense, volum publicat în 2018 de Casa de pariuri literare, acolo unde apare și această reeditare a volumului de debut (inițial, Mandala a apărut la Vinea, în 2005). Pentru mine, ambele cărți au fost de cinci stele pe Goodreads, fără vreo ezitare.
Mandala reunește poeme ale senzațiilor fizice și ale durerii, ale abandonului și conștientizării golului interior. Totul se resimte mai ales la un nivel fizic, aproape animalic, de unde se insinuează apoi și pe plan emoțional și intelectual, parazitând și paralizând un eu liric fragil și vulnerabil, dar care-și afișează slăbiciunile și nu ezită să-și arate furia și determinarea, ceea ce-l face cu atât mai periculos și feroce („dar numai ochii albaștri triști/ numai anxietatea cu labe mari și roșii precum căpșunile păroase/ mă mai pot face să simt ceva”).
Cu un oraș tern în fundal și cumva mereu în contrast, poeziile Oanei Cătălina Ninu sunt vizuale, grafice și mereu deopotrivă duioase și grotești, așa cum este chiar – poate neașteptat – iubirea. Fără tendința de a afișa o oarecare violență, poate că ar părea lamentări unele dintre versuri. Fără acceptarea matură a inevitabilului poate că s-ar putea vorbi despre simplă resemnare. Însă autoarea reușește dozajul potrivit, cel care mie îmi transmite că știe ce face și mai ales că vizează în cititor un răspuns, că urmărește o reacție pe care se pricepe să o obțină.
Vă las cu partea de început a poemului de la pagina 37, care cred că are forța necesară de-a se prezenta unui om ales la întâmplare și a-l transforma apoi în cititor:
nu te mai preface,
n-a mai rămas nimic din mine decât creierul dat prin mașina de tocat
mă arunc în pat și nu știu dacă dorm
sau deschid ochii și imaginea ta îmi spânzură printre gene
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply