Despre frumusețea și naturalețea fragilității. „Libelula”

Cunoscuții știu că în copilărie și adolescență m-am ferit, doar parțial voit, de cărțile specifice vârstei, și că abia în ultimii ani descopăr cât de complexe și necesare sunt lumile construite de scriitori pentru și despre cei mai tineri dintre noi, despre primele speranțe și eșecuri, despre ce ne formează și ne distruge pe termen lung. Pe acest teren a apărut Libelula în viața mea, după ce tocmai citisem și Big in Japan, despre care am scris aici. Le-am savurat pe fiecare în parte, dar le-am și analizat comparativ, însă aici și acum vorbim despre romanul Doinei Gecse-Borgovan.

Ne unește, ne desparte*

Libelula a apărut în 2024 în colecția „Prima dragoste” a Editurii Paralela 45 și este povestea a doi adolescenți care-n aparență sunt foarte diferiți unul de celălalt: unul a călătorit mult și e extrovertit, cu multe pasiuni și interese variate, iubitor de natură; celălalt e introvertit și singuratic, victimă a bullyingului din partea colegilor și nedezlipit de calculator. Ce au în comun, totuși? Familiile incomplete, din dinamica haotică a cărora trebuie să înțeleagă și ce nu li se spune, navigând nesigur într-o lume care abia acum li se deschide și ca spațiu al interesului aparte față de o persoană anume, a curiozității pentru cel care te atrage, a descoperirii limitelor proprii, a explorării lumii interioare și exterioare și-n cele din urmă a iubirii.

De ce e relevantă introducerea pe care am făcut-o acestei recomandări? Pentru că uit, uit prea des că n-am fost mereu adult, am observat că am tendința de a nu lua în serios curiozitățile și primele momente când cineva nou pe planeta asta se izbește de o situație anume și o face cu mai multă mirare, frică și revoltă decât noi, cei deja resemnați și blazați. Cred că uităm așa, ca societate, că există un prim pas și o primă căzătură, la fel cum există și o primă iubire – toate însoțite de momente de bravură, bravadă și incertitudine, de panică pură, agonie și extaz care se succed și chiar se suprapun cu viteze năucitoare.

Ce reușește Doina Gecse-Borgovan în Libelula este să ne reamintească de toate aceste întâlniri inedite și excepționale cu viața. Sau, dacă încă e adolescent cititorul cărții, cred că aceasta poate fi o bună dovadă că nimic nu e definitiv, că există speranță după tragedie și că fericirea nu durează la nesfârșit. Că nu ești singur în ce simți și ce faci, dacă ești adolescent. Și e mare lucru, asta îmi aduc aminte încă bine din adolescență, să știi că nu doar ție ți se întâmplă viața asta nedreaptă și crudă.

Familia, divorțul, comunicarea

Deși e aproape universal acceptat că un divorț e mai sănătos decât o familie disfuncțională și cu o dinamică toxică, vedem deseori că adulții omit, din varii motive, să îi includă pe copii în schimbările care îi afectează și pe ei: nu li se explică noua situație, nu li se răspunde la întrebări legitime și uneori nu mai ajung să fie incluși în planurile familiei de bază, dar nici ale celei sau celor „noi”. Un uriaș gol de comunicare ce lasă loc pentru nenorociri dintre cele mai diverse.

În Libelula, divorțul părinților rezultă în autoînvinovățirea adolescentului, ceea ce mai departe duce la izolarea și lipsa lui de cooperare la școală. Mai mult, o imagine puternică și relevantă este, pentru mine, cea cu părul pe care și-l lasă lung pentru a acționa ca o barieră între el și lume. La astfel de vârste, oricum sunt mai complicate prieteniile, așa apar aici shaming și bullying din cauza greutății corporale, iar Tudor, căci despre el este vorba, mănâncă pentru a se consola și-a se pedepsi, nu călătorește, nu iese din casă decât pentru școala obligatorie și-atât. Eva, noua lui colegă, e minusculă și fragilă, e vorbăreață și plimbată prin lume, curioasă și recunoscătoare pentru această curiozitate de care este perfect conștientă.

Relația lui Tudor cu mama sa e superficială, redusă la strictul necesar, în vreme ce Eva vorbește cu mama ei deschis. Lui nu-i place decât informatica, restul e boring; ea e fascinată de învățare și natură, chiar dacă mediul de comunicare preferat de cei doi este o concesie făcută lumii din zilele noastre: Instagram. Tații, ca-n alte cărți și în societatea noastră, sunt mai degrabă absenți.

Ce mă cucerește la modul în care scrie autoarea e o sensibilitate aparte, o atenție la detaliile care-n viața reală scapă ochiului celui neinteresat de ce ne frământă și ne consumă pe interior. Dacă la Big in Japan observam cum pare că aproape nu contează cine și cum sunt personajele, accentul căzând pe ce li se întâmplă acestora sau ce fac ele să se întâmple lor ori altora, la Libelula cred că e invers: Doina Gecse-Borgovan e foarte preocupată de cine sunt persoanele și cum sunt ele alcătuite, iar situațiile în care acestea ajung sunt doar ocaziile de a vedea „la lucru” personalitatea aparte a fiecăruia. Ambele, la fel de necesare pentru a ne aminti sau a afla că adolescența nu e un tărâm izolat, deși așa se simte, că nu e o condamnare și că se poate ieși frumos la malul maturității, cu ajutor, înțelegere și comunicare, cu sprijinul pe care mulți dintre noi nu l-au avut, din păcate, lucru care n-ar trebui să ne înverșuneze pentru a  îngreuna existențele celor care vin după noi, ci dimpotrivă: să ne motiveze să oferim celor mai tineri instrumentele pe care le-am descoperit, uneori prea singuri și prea greu.

*dacă pot, nu ratez ocazia de a face o trimitere la Alternosfera 

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.