Am citit Nu mă poți răni, de David Goggins, cu câteva săptămâni înainte să apară în librăriile de la noi în limba română, într-un exemplar încă necorectat. Pentru cine nu știe, iar eu recunosc că nu aveam habar de existența lui, David Goggins e fost puşcaş marin şi e singurul membru al forţelor armate americane care a finalizat instrucţia pentru puşcaşi marini, Army Ranger School şi Air Force Tactical Air Controller. Mai mult, el a concurat în zeci de ultramaratoane, triatloane şi ultratriatloane. A deţinut recordul mondial la tracţiuni (4 030 de tracţiuni în 17 ore).

Există foarte multe aspecte din viața autorului cu care e posibil să te identifici în narațiunea bine structurată și care curge ca povestirile spuse de un prieten într-un moment de apropiere: poate abuzurile din copilărie, sărăcia, lipsurile, discriminarea și șansele inegale acordate mai târziu, educația cu probleme, senzația sufocantă de a fi prins într-o poveste din care crezi că nu ai cum să scapi. Dar există și mecanismele care poate ți-s cunoscute: dependența de a te simți mereu în pericol și încăpățânarea de a-ți alege obstacole uriașe doar ca să te salvezi iar și iar, bazându-te doar pe tine și cu mari dificultăți în a lucra în echipă, dar avansând profesional datorită calităților pe care (și) piedicile îngrozitoare ți le-au imprimat.

Eu aș aborda cu precauție înverșunarea aceasta împotriva tuturor și a propriei persoane, experiența mea de viață mi-a dovedit că nu ajută neapărat. Desigur, asta nu înseamnă că pentru David Goggins nu a funcționat exact așa cum susține: încăpățânându-se să îi nimicească pe cei din jur prin reușitele proprii, supunându-se unora dintre cele mai dificile încercări de pe planetă pentru a-și dovedi, în final, că poate.

În orice caz, pe finalul cărții are niște conștientizări care m-au surprins teribil: dat fiind conținutul de până atunci, nu l-aș fi crezut genul de om care să se schimbe radical. Dar David Goggins asta a făcut, în cele din urmă, după două decenii în care pare că și-a pedepsit corpul pentru a-și demonstra că poate și că merită: a luat o pauză, și-a ascultat trupul chinuit, a descoperit exercițiile mai ușoare și mai prietenoase, își reevaluează viața și știe căror nevoi le-a răspuns când a făcut ceva ce acum dezaprobă. La 38 de ani își dă seama că „luptasem într-un război de 38 de ani”.

Indiferent cât de mult sau puțin te regăsești în povestea lui David Goggins și cât te lași influențat de ce citești, exercițiile de la finalul fiecărui capitol pot fi impulsul unei schimbări în viața ta. Eu am de gând să le includ printre obiceiurile mele pentru că exercițiile acestea cer să scrii precis (și de mână, recomandă el la un moment dat) despre ce îți limitează creșterea și succesul, care sunt problemele cu care ai avut de-a face când creșteai, dar și îndemnuri la a deveni mai bun abordând pas cu pas sfere care nu-ți sunt tocmai la îndemână, fie că e vorba de (un) sport (nou), fie că vrei să slăbești, să obții o calificare, un titlu anume.

Am trecut de impulsul dat de primele capitole, acela de a judeca aspru metodele, și am înțeles că Nu mă poți răni este dovada faptului că suntem incredibil de diferiți în durere și totodată asemănători în găsirea soluțiilor, că dezvoltăm mecanisme care ne ajută să supraviețuim în situații înfiorătoare și-apoi ajungem să le confundăm cu cine suntem și nu le mai dăm drumul chiar dacă nu mai servesc vreunui scop. Că suntem prea fideli durerii acumulate în copilărie și că, în final, nu putem fi judecați prea aspru pe baza a tot ce a trebuit să facem ca să supraviețuim, să găsim motive să mai facem un pas și încă unul, de cele mai multe ori fără speranță și fără a ști că se poate și altfel, mai bine, mai pașnic și luminos. Ce bine că, în cele din urmă, și David Goggins s-a redescoperit pe sine și a scris despre cum Nu mă poți răni!


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea disponibilă pentru precomandă AICI

Facebook Comments