De Bacovia mă leagă… județul natal, inadaptarea constantă, continua rumegare a ideii că nimic din ce facem sau suntem nu contează fundamental dacă luăm în calcul universul mare și parcursul lui. Și fascinația pentru versurile lui întunecate, care mi-au arătat în adolescență că nu eram atât de greșită pe cât mă făcea restul lumii să mă simt. Așa că nici n-am clipit când a apărut Iorgu, am fost la librărie și m-am întors încetișor, citind câteva rânduri, făcând câțiva pași, având grijă să nu mă las atât de prinsă încât să încurc vreun alt pieton. Nici nu știu când am ajuns la final, n-am apucat nici măcar să iau notițe, așa cum fac în cele mai multe dintre cazuri.
Iorgu este un roman publicat în 2022 în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a editurii Humanitas; Adrian Jicu a folosit numeroase surse pentru a reconstrui atât viața lui George Bacovia, cât și epoca în care a trăit acesta, contextele care i-au influențat drumul. Toate datele obiective au fost, desigur, prelucrate prin filtrul imaginației – exact elementul care dă, în final, savoare, autenticitate și credibilitate acestui demers lăudabil.
Pentru mine, Iorgu e un roman înduioșător și tăios pe alocuri, așa cum a fost viața pentru Bacovia, o reușită a autorului în a surprinde spiritul neliniștit al poetului. Am descoperit și o altă față a poetului: cea de copil-problemă, dacă-i putem spune așa („După toate problemele cu școala și după povestea cu prostituatele, vestea asta venea ca o lovitură în moalele capului. Nu se gândise nici o clipă c-ar putea deveni tată. Că fata asta, cu care se jucase din copilărie, purta în pântece o bucată de om. Sânge din sângele lui…”, pagina 71), dar și de personaj boem în dezacord cu lumea din jur și cu pretențiile pe care aceasta le putea avea de la el:
Iorgu era deasupra preocupărilor mărunte ale colegilor, care se canoneau învățând pe de rost, fără să priceapă nimic. El se închidea în odaia sa, unde citea și scria, cânta la vioară și desena. Călca mai apăsat, vorbea mai așezat. Felul său de a fi, sobru și elegant, îi aduse o anume notorietate. Îl priveau acum cu admirație. Nu toți, firește, erau destule nulități, care nu știau decât să fumeze și să se îmbete, să curteze fetele și să intre pe sub pielea profesorilor ca să le dea note mari. Țopârlani care băteau Strada Mare toată ziulica, fluierând mârlănește după dame și râzând ca boii. De fumat, început să fumeze și el, dar nu ca să facă pe grozavul, ci fiindcă așa făceau decadenții francezi, pe care îi descoperise de curând. I se părea că asta îi conferă prestanță, se simțea alt om, gata să viseze, să cutreiere lumi neștiute, învăluit în norii de fum ai țigării. (pag. 41)
Iorgu este un must-read pentru noi, ca nație, dacă vrem să redăm cumva, cândva, fața umană celor pe care îi studiem sec din manualele de școală, considerându-i de multă vreme morți și irelevanți în raport cu realitatea înconjurătoare. Este, totodată, o lecție de istorie, dar și una despre fragilitatea geniului și genialitatea vieții aparent banale, de zi cu zi. Și mai este și o lecție excelentă de creative writing.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply