Au trecut câteva luni de când am citit Părinți, romanul Dianei Bădica, și tot de atunci l-am pus deoparte, la cărți citite, plăcute, pe raftul cu cărți pe care cândva, poate, le vor citi urmașii mei. Da, există un astfel de raft în biblioteca mea, iar el este destinat acelor cărți pe care eu le consider esențiale pentru dezvoltarea și mai ales înțelegerea profundă a vieții, a sinelui și a mediului imediat înconjurător în cazul unui individ. Rareori scriu despre cărți la multă vreme după ce le-am citit, dar aici am avut nevoie de atât de mult timp pentru a găsi forma potrivită de a transmite și altora că este o carte de citit și, mai mult, că echilibrul între noi înșine și cei apropiați este unul dintre lucrurile care se obțin cel mai greu.

Tentați să dăm vina pe ceilalți suntem cu toții. Probabil că părinții știu cel mai bine cât de ușor e să fii învinuit, pentru cauze mici sau mari, de copiii tăi; în aceeași măsură, adulții (și recunoaștem, chiar și cu parțială sinceritate, căci am fost cu toții în această situație) tind să își atribuie eșecurile celor care le-au fost alături (sau nu) în primii ani de viață. Inevitabile sunt ambele situații, iar asta mă duce cu gândul la celebrele versuri ale lui Larkin:

They fuck you up, your mum and dad.   
    They may not mean to, but they do.   
They fill you with the faults they had
    And add some extra, just for you.

După o atât de lungă introducere prin care am vrut doar să subliniez că romanul Dianei Bădica este un must read, pot explica, în detaliu, de ce anume cred acest lucru. Capitolul al treilea („Cerul dinăuntrul fiecăruia”) mi-a amintit de Cerul din burtă al Ioanei Nicolaie: complexitatea umană, poate chiar nebănuită, văzută ca un cer pe care e vizibilă alternanța zi-noapte, de dimensiuni diferite și cu goluri în care nu știi ce se află.

Ioana Negrilă, personajul feminin central al cărții, are o copilărie cu care multe generații se pot identifica; Florinel, fratele ei, este născut după evenimentele de la Cernobîl. După moartea fratelui și odată cu aventura tatălui, Ioana trăiește în mod repetat senzația că familia îi e formată din trei persoane, dar că ea nu se numără niciodată printre cele trei.

Cochetăria și luxul perioadei descrise se opun, din ușă-n ușă și din familie în familie, unei manifestări a religiozității care e aproape incredibilă; personajele (cu nume precum Litru, Capac sau Magneziu) sunt parcă predestinate într-un astfel de peisaj și astfel de context. Pare că nimeni nu scapă. Și chiar așa este. Nimeni nu scapă din copilărie fără niște traume, iar personajul feminin al romanului Dianei Bădica află acest lucru într-un mod brutal, dureros pe termen lung (as we all do).

Ioana Negrilă e invizibilă, simte ea, pentru părinții ei, pentru cei despre care crede că ar trebui să îi acorde mai mult credit. Invizibilă pentru părinții care sunt neputincioși în fața bolii necruțătoare a celuilalt copil. Și ei, la rândul lor, victime ale unor părinți care au făcut întotdeauna cât și cum s-au priceput – niciodată destul, niciodată potrivit.

E „atâta viață într-o singură carte”, cum spunea Marius Chivu. E o carte densă, grea, dură, nemiloasă; e rece, tăioasă, lipsită de duioșie (care îi lipsește și Ioanei, de fapt, cum resimțim citind); e ca viața, un amalgam de non-sens amestecat cu speranțe al căror fundament este inexistent. Părinți este un bun rezumat al vieții unui adult „defect”, dar care, conștientizându-și evoluția, are la îndemână toate instrumentele pentru a se realcătui din fragmentele despre care își amintește că îl constituiau înainte ca ei să apuce să îl construiască într-o replică (mai reușită) a lor.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.

Facebook Comments