Etica de grup diferă de morala individuală a membrilor. „Disecție”, povestea masacrului de la Gwangju

Cu scrierile autoarei Han Kang nu am avut mereu o relație bună, ci dimpotrivă. Când scriitoarea din Coreea de Sud a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură acum, în 2024, știrea m-a intrigat și m-a pus iar la muncă – mi-am zis că nu se poate să fie o scriitoare atât de proastă cum o văd eu, trebuie să fie ceva acolo și, înainte de a reciti Vegetariana și Cartea albă (despre care am scris aici), mi-am propus să descopăr ce nu citisem încă.

Așa am ajuns la Disecție, un roman inspirat de realitate și pe care l-am devorat cu un nod în gât, plăcut surprinsă să fiu contrazisă atât de ferm și recunoscătoare scriitorilor care își folosesc talentul și priceperea pentru a ne familiariza cu evenimente istorice pe care e esențial să le pricepem în profunzime pentru a nu le idealiza și-a le repeta, poate, în mod stupid și-atât de caracteristic speciei noastre.

Disecție a apărut în original în 2014, iar titlul cu care a apărut în Coreea de Sud se traduce drept „Vine un băiat”, în vreme ce în engleză s-a tradus ca Human Acts. La noi, Disecție a fost tradus de Iolanda Prodan și publicat într-o primă ediție în 2018, grație editurii ART, în colecția musai. Ce pot să observ, după ce am citit cartea, este că toate cele trei titluri se potrivesc foarte bine cu conținutul, pe care-l dezvăluie într-o oarecare măsură, în același timp potențând misterul.

Context istoric

Romanul scriitoarei Han Kang face referire la unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria modernă a țării sale: masacrul de la Gwangju, ce a avut loc în perioada 18-27 mai 1980. Atunci, în puțin peste o săptămână, din cauza situației politice interne care a degenerat, dorința de alegeri democratice a alimentat proteste care au fost înăbușite cu o violență feroce, fiind torturați și uciși civili în care s-a tras fără milă. Numărul răniților și cel al morților variază de la sute la mii, în funcție de cine oferă publicului cifrele.

Romanul câștigătoarei de Nobel pentru Literatură în 2024

Astfel, Disecție e împărțită în șase capitole care abia la final, când sunt puse împreună informațiile din toate, dezvăluie imaginea de ansamblu a dezastrului: primul este dedicat lui Dong-ho, deci prietenului care are grijă de morți, al doilea e despre cel pe care l-a abandonat morții, al treilea ne arată viața lui Eun-sook, singura supreviețuitoare dintre acei studenți din primele capitole, în al patrulea avem un tânăr care-l cunoaște razant pe Dong-ho, în timp ce pune mai clar accentul pe actele de tortură îndreptate împotriva celor rămași în viață, precum și dezumanizarea, PTSD-ul, sinuciderile și viețile înnebunitoare, imposibile după unele evenimente traumatizante, al cincilea explorează sentimentele de vinovăție și traumele propriu-zise ale celor care au supraviețuit, iar al șaselea o prezintă pe mama lui Dong-ho la 30 de ani după moartea fiului, asta în contextul mai larg al conflictelor cărora li se supun cei rămași în viață după astfel de tragedii.

Unul din supraviețuitorii ce fusese torturat de forțele de securitate mărturisea într-un interviu că efectele torturii au fost similare unei expuneri la radioactivitate. Substanțele radioactive rămân în oase și mușchi zeci de ani, provocând mutații la nivelul cromozomilor. Celulele sănătoase se transformă în celule canceroase, punând în pericol viața persoanei afectate. Substanțele radioactive nu dispar din trupul victimei chiar dacă aceasta moare și trupul îi este incinerat. (pag. 290)

Din epilog aflăm că Dong-ho a existat cu-adevărat și, mai mult, cum a fost acest puști de 15 ani legat de familia autoarei. Aflăm, de asemenea, motivația acesteia, un efort lăudabil, epuizant și solicitant emoțional.

Au fost soldați care au comis atrocități înfiorătoare. Când am început documentarea pentru această carte, citind un munte de materiale, mi-a fost imposibil să înțeleg vărsarea de sânge fără motiv, crimele repetate, fără ca agresorii să fie trași la răspundere. M-au șocat actele de violență comise în plină zi, fără regrete, fără mustrări de conștiință. M-a șocat atitudinea ofițerilor care încurajau și chiar ordonau comiterea unor astfel de atrocități. (pag. 289)

Romanul în sine, ca și stilul scriitoarei, e dens și apăsător, complex și plin de subînțelesuri. E un efort emoțional să-l parcurgi fără lacrimi și fără perspectiva pesimistă asupra răului de care este capabilă iraționala ființă umană în momentele sale de „glorie”. Etica de grup, vedem în Disecție, e diferită de morala individuală a membrilor, iar acest lucru se simte și mai pregnant în momentele de conflict, de război, de răzvrătire, atunci când crezi că te poți baza pe cel de alături sau pe compasiunea celui din fața ta, riscând însă să fii contrazis de realitatea inumană.

Cadavrele înfiorătoare fuseseră aliniate în sala de așteptare a terminalului de autobuze și în fața gării; soldații îi luat cu forța pe trecători, îi băteau, îi dezbrăcau și-i înghesuiau în camioane; tinerii care nu erau la proteste au fost scoși cu forța din case și duși la secțiile de poliție; drumurile ce făceau legătura între oraș și suburbii au fost închise, iar liniile telefonice tăiate; armata a tras cu gloanțe adevărate în demonstranții ce protestau cu singura armă de care dispuneau – trupurile lor; bulevardul principal fusese acoperit în nici douăzeci de minute cu o sută de cadavre; populația era îngrozită de zvonul că toți locuitorii orașului aveau să fie uciși. (pag. 291)

Dacă vreți să faceți un cadou în viitorul apropiat, țineți minte Disecție și oferiți-i șansa să schimbe cuiva convingerea că violența are scuze și explicații, că un anume om sau o categorie anume poate avea drept de viață și de moarte asupra altora, în numele unor concepte sterile invocate pentru a nu da drumul puterii, indiferent de costurile în materie de vieți omenești, demnitate și siguranță.