Pe Ioana Burtea am descoperit-o în DoR și am citit-o cu ceva foarte apropiat de obsesie, deși poate că mai potrivit ar fi să-i spunem fascinație. Mai ales pentru cât de coerent a reușit mereu să scrie și despre cele mai grele subiecte, încât uneori chiar am confundat-o cu detașarea absolută care mi-ar fi fost și mie necesară în unele clipe din viață.
În cele din urmă, citind și Fără instrucțiuni de folosire, volumul de eseuri care reprezintă debutul autoarei, mi-am zis că e clar că tot ce-am remarcat la Ioana Burtea sunt semne ale unui bun profesionist: lucrurile despre care scrie, pe cât de nedigerabile și dure, sunt făcute accesibile unui grup uriaș de cititori care, chiar provenind din medii diferite, pot pătrunde atât în universul obiectiv ilustrat, cu date și statistici și context social, cât și în cel personal, cu dureri, revoltă, pasiune și luptă.
Rezumat
Fără instrucțiuni de folosire a apărut în 2023 în imprintul N’Autor, colecția de non-ficțiune, de la editura Nemira. Cuprinde șase eseuri, dintre care unele publicate anterior în DoR în forme ușor diferite (deși le citisem, nu m-a deranjat o clipă să le recitesc acum, după câțiva ani, când e evident că sunt și eu alt om).
Așa cum spune și textul de pe copertă, e vorba despre eseuri „despre căutările și bagajele unei mileniale”: de la relații de familie nepotrivite și abuzuri sexuale (în „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”) la relaționări dificile cu părintele care nu a salvat, la pierderea de sine în povești de iubire neadecvate („Totul se așază, baby”) și căutările originilor după ce toate rudele au dispărut („Ultima moștenitoare”), prietenie și provocările pe care le presupune aceasta pe termen mediu și lung („Aici stopăm artistic”), dar și consumul pe care-l presupune viața de jurnalist și recompensele cu care vine o astfel de meserie („Cel mai bun produs”).
Recenzie
Primul text este și cel care m-a convins să reiau terapia. Și-l recomand oricui vrea să afle mai multe despre nevoia de educație sexuală la noi în țară (în eseul autoarei, educația asta e făcută episodic de o vecină vârstnică), despre ce se poate întâmpla în lipsa acestei educații (cât de ușor devii victimă, cum nu poți să îți etichetezi corect părintele în rol de agresor și cum e foarte greu să știi să faci distincția între a fi cu-adevărat victimă sau a fi participant consensual).
E greu de citit și digerat acest prim eseu, dar e foarte, foarte necesar. Dacă te-ai întrebat vreodată, poate atotștiutor, de ce victima tace, de ce rămâne în mediul care o rănește, de ce nu a făcut ce crezi tu că ai fi făcut într-o situație similară, aici poți găsi niște răspunsuri care vor lămuri și vor pune în context fenomenele de agresiune așa cum se poate să nu le fi văzut până acum, din pură necunoaștere ori din alte motive.
În final, după întreruperea legăturilor cu tatăl, Ioana Burtea rămâne cu mama – și nici aici nu a fost o relație ușoară, deși se găsește spațiul necesar pentru cunoaștere, împrietenire și înțelegere. Ca o extensie naturală la povestea cu mama vine și călătoria în Suceava copilăriei, orașul bunicilor și al amintirilor legate de cei care au iubit-o și au protejat-o, spre deosebire de cei care i-au trădat încrederea.
Ce mai există și cine te mai așteaptă în locurile familiare după ce nu-ți mai rămâne în viață vreo rudă apropiată? Eu am făcut multe însemnări privind importanța amintirilor cât am parcurs aceste pagini; poate că amintirile, invocarea lor și transmiterea către necunoscuți, în cărți precum Fără instrucțiuni de folosire, pot fi remediul pentru uitare.
Nu știu de ce se numește așa cartea, dar i-am găsit titlului câteva posibile interpretări personale. Cea mai plauzibilă acum, când scriu, este legată de versatilitatea ei și capacitatea de adaptare la nevoile diverse ale cititorilor diverși, de rolul de pansament al cărții, dar și de apel la rațiune și informare pe planurile care ne sensibilizează.
De menționat și poleiala care rămâne pe degete când descoperi prea multe despre persoana iubită, cum unele relații pur și simplu nu merg și că, eșuate sau nu, toate au rostul lor, câtă muncă presupune integrarea sănătoasă a unor concepte precum „iubire” și „familie”, ce pot face așteptările din tine și din ceilalți, cât de mult contează să poți dobândi uneltele care să te ajute să (îți) pui întrebările potrivite. Nu doar în general în viață, ci și-n viața de zi cu zi de la muncă, dacă se întâmplă să fii jurnalist, așa cum e autoarea – și cum analizează în ultimul text al cărții.
Concluziile personale ale Ioanei Burtea, fie că ni se aplică sau nu, pot fi o cheie utilă pentru a (re)descoperi părți uitate din lume și din noi înșine. Și cred că sunt șanse mari să descoperim lucrurile acestea printr-o carte scrisă cu blândețe și deopotrivă cu fermitate, cu asumare și onestitate.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply