Frumusețea, dar și prețul iubirii

De la început m-a intrigat că Hello Beautiful a fost tradusă la noi ca Portret de familie, iar numeroasele reacții pozitive văzute online m-au făcut să prioritizez acest roman de Ann Napolitano. E publicat în colecția folio a editurii Litera, tradus din engleză de Mihaela Serea și apărut la noi în 2024, la un an după original.

La început m-a prins greu, dar apoi nu m-a mai lăsat să mă gândesc la altceva vreme de vreo săptămână, timp în care dramele mici și mari și mereu intense ale personajelor m-au acaparat complet și mi-au dat o doză îndelung așteptată de emoție, sentiment, suspans, toate atât în context de familie, cât și pur romantic.

Romanul se concentrează pe viața a patru surori extrem de apropiate. În vreme ce gemenele, cele mai mici, sunt oarecum secundare, orbitând în jurul celor mari, deși cu vieți proprii bine conturate, fetele mai mari – Julia și Sylvie – sunt și ele nedezlipite și cu vieți atât de dependente una de cealaltă, încât conexiunea lor transcende orice. Când e însărcinată și într-o relație mulțumitoare cu soțul ei, Julia doarme totuși pe canapea, strâns îmbrățișată de Sylvie, incapabile să se separe – și cu siguranță nedorind să o facă.

Deși asemănările dintre surori sunt izbitoare, nici diferențele nu sunt de neglijat, căci aici stă una dintre cheile intrigii: Julia este (prea) calculată, nu face bine față surprizelor, e aproape rece și cinică în schițele pe care le detaliază pentru următorii pași ai vieții ei: vrea să se căsătorească și să fie soție a unui profesor, face tot ce ține de ea pentru a ajunge la acest statut. Chiar dacă asta implică să încerce cu disperare să modeleze pe cineva mai degrabă nepotrivit pe planurile ei. Mai mult, ea face un copil doar când sora ei mai mică anunță că e însărcinată; pe de o parte, face asta ca să încerce să elimine stigmatizarea căreia îi este supusă adolescenta însărcinată, dar și pentru că, pe de altă parte, nu acceptă ca ea, prima născută, să nu fie și prima mamă dintre ele.

De cealaltă parte, Sylvie este o visătoare și o rebelă. E fascinantă și complicată, pasionată de cărți și libertină. Până la final sau aproape de el, Sylvie a fost preferata mea tocmai din aceste motive.

Portret de familie demonstrează ce mecanisme complexe sunt familiile și cât de complicat de priceput și de operat poate deveni un astfel de sistem de către cineva din exterior; fiecare își știe cel mai bine disfuncționalitățile moștenite, iar pătrunderea cuiva nou în acest univers fragil este cel puțin riscantă:

Exista o rețea de resentimente, care modelase familiile extinse ale lui Charlie și Rose și îi ținea departe unii de ceilalți. Când surorile Padavano se gândeau la familie, și-i imaginau întotdeauna doar pe cei șase oameni care locuiau sub acoperișul lor. Mătuși, unchi, bunici și veri au fost întotdeauna încadrați ca dușmani sau potențiali dușmani. Sylvie îi privea pe oamenii care veneau și plecau, ca o maree de durere teatrală, dar era mai ales conștientă de cine lipsea: Cecilia și copilul. (pag. 97)

Romanul acesta a mai fost, pentru mine, și o lecție despre alianțele pe care copiii le fac, parcă aleatoriu, cu unul dintre părinți (impulsul lui Sylvie de a-și urma tatăl care se îndepărtează de mamă); despre cine sunt cei care văd frumusețea vieții (identificată aici în modul în care suntem interconectați), cine și cum ține o familie (firele invizibile care leagă o familie și riscurile ca aceste fire să slăbească în timp), care sunt eroii și antieroii, cum copiii respinși (William) pot să difere de cei care nu sunt destul (Sylvie) și cum unele familii pot să pară idealul și salvarea, dar care se destramă și ele când membrii acestora ies din limitele planurilor bine stabilite și, bineînțeles, autoimpuse.

În afara scenariilor prestabilite, haosul și deznădejdea se instalează fie tacit, fie violent și șocant.

Mai sunt interesante de observat, în această carte, caracteristicile succesului general acceptat și semnele ratării, așa cum sunt accidentările, renunțările ori copiii născuți la momentul nepotrivit. Poezia, se pare, este catalizatorul eșecului. Iar la dispariția stâlpilor invizibili ai familiei, totul începe să se surpe: Rose vrea să vândă casa în care a trăit o viață și să se mute în Florida, departe de toți, de exemplu. Tot aici aș menționa și dezvrăjirea trăită de un copil în momentul dureros în care se uită la părintele său și e lovit de cât de obișnuit, de cât de comun este acesta.

Se remarcă și dezamăgirile care se repetă la fiecare generație care are impresia că face lucrurile altfel , rupturile aproape invizibile, dar care cresc și acaparează până la iremediabil – pe zi ce trece, fiecare îl recunoaște mai puțin pe celălalt, pe omul de care s-a îndrăgostit, pe părintele cu care s-a obișnuit, pe copilul pe care credea că-l știe în profunzime.

Maternitatea rămâne, cam în orice context, o superputere, iar acestui subiect îi urmează și altele, la fel de grele: depresia și suicidul, abandonul, homosexualitatea, groaza de judecata și etichetele străinilor și ale apropiaților.

Speranța izvorăște din faptul că avansarea în vârstă, precum și cea socială, poate contribui la descoperirea unui sine care să ia prin surprindere și care conturează, pe interior, fisuri iremediabile cel puțin în aparență. Asta deși oamenii răniți de părinții care i-au abandonat ajung, la rândul lor, să își abandoneze copiii – paradoxal, pentru a nu-i răni, în timp ce iubirea visată toată viața se poate dovezi a nu fi nimic mai mult decât o „fundătură” și, mai grav, părinții pot să își distrugă urmașii chiar și fără violență, o descoperire șocantă pentru unele dintre personaje.

Începutul lent a făcut să nu pot anticipa narațiunea amoroasă dramatică și amalgamul de sentimente ce împinge pe cele mai neașteptate personaje în brațele altora sau, dimpotrivă, departe de toți. Iubirea se dovedește a avea, dacă nu știam din viața reală, o frumusețe aparte, dar și costuri pe măsură. Trăim cum știm mai bine, iertăm când și cum putem, iar între timp ne înconjurăm de ceea ce ne umple interiorul – bine și frumos ori furie și amărăciune.

În final, Portret de familie m-a lăsat cu multe gânduri și frământări și m-a dus cu gândul chiar la o carte menționată de câteva ori pe parcurs – Fiicele doctorului March, de Louisa May Alcott; deși am susținut acțiunile și trăirile lui Sylvie până la ultimele pagini, n-am putut să nu observ că nici Julia nu a dus-o rău, în ciuda calculelor care mie mi se pare că ar strica surpriza și suspansul unei vieți. În alt fel, amândouă au avut enorm de suferit, deci nici în acest sens nu le-a fost tocmai bine cu felul de a fi. Răceala Juliei a însemnat și încăpățânarea de a se dezice de familie, în vreme ce teoria bolii sinistre a Sylviei pare și ea plauzibilă: și-a rănit atât de mult sora, care i-a lipsit enorm, încât creierul ei a transformat durerea sufletească în una fizică, asociată bolii.