În clasa a noua am locuit în căminul unui alt liceu – al meu nu avea internat. Oricum, aproape toți colegii de clasă erau din oraș și existau doar câteva excepții: trei-patru navetiști din satele din împrejurimi și eu, cea mai de departe, nevoită să stau în clădirea care adăpostea sute de elevi de liceu în capătul opus al orașului pentru că naveta mi-ar fi luat 4 ore zilnic dacă priveam CFR-ul cu optimism. Dacă nu, probabil că 6 ore era o estimare potrivită. Și nici nu voiam să stau cu părinții, dar asta e o discuție grea și rămâne pentru un viitor articol din seria mea de #agoraterapie.
Colegii mei veneau la școală plecând din casele unde mamele le pregăteau micul-dejun fără excepție, îmi imaginam pe atunci, convinsă că răul îmi era destinat în exclusivitate și că toți ceilalți duceau existențe de vis sau foarte aproape de ideal.
Eu veneam de la Mama Gaia, pedagoga din internatul în care locuiam, „peda” pe scurt și, cel mai des, doar Gaia.
Numele și-l căpătase de la generațiile dinaintea mea și ar fi trebuit să se bazeze, teoretic, pe asemănarea cu figura unei păsări răpitoare cu ciocul coroiat, la limita vagă cu o vrăjitoare rea. Pentru mine era doar o altă figură autoritară îmbătată de falsul control pe care-l avea asupra celor care nu o respectau cu adevărat și n-ar prea fi avut de ce.
Femeia care poate ar fi trebuit să fie o combinație de figură maternă cu un reper educațional de disciplină, bune intenții, politețe și răbdare, dar care avea ceva din satisfacția unui comandant disfuncțional când ne obliga să ne ridicăm din pat înainte de răsărit chiar și-n zilele în care începeam orele la 09:00, care devenea bănuitoare când săream câte o masă dezgustătoare, de-a dreptul suspicioasă când eu, de exemplu, îmi făceam temele în cameră, în pat, și nu la „sala de lectură”, locul unde toată lumea știa că te duci să bârfești și poate să fumezi, așezat pe caloriferul cafeniu cu pete, în timp ce cel mai prost din curtea școlii stătea în ușa întredeschisă ore întregi pentru a-și șopti „pssst!”-ul când „vine Gaia”, semn că ciorchinii din ferestre se împărțeau iar în ființe distincte, aplecate-n bănci asupra acelorași pagini ca zilele și săptămânile trecute.
Eu n-am știut niciodată numele ei real. Nici n-am fi avut când să-l aflăm, între urletele care țineau loc de „Bună dimineața!” de la ora 06:00, însoțite de bătăi cu mănunchiul de chei pentru tot internatul în ușa fiecărei camere, și loviturile aplicate din senin cu dosul palmei. Avea inele uriașe și grele pe fiecare deget și într-o vreme m-am întrebat des cât erau alegere de fashion și cât reprezentau o unealtă necesară pentru pedeapsă și prevenție printre sute de trupuri rebele de adolescenți înflăcărați, gata să riște tot pentru a sări pe geam de la etaj ca să cumpere o bere sau înfruntând posibilitatea de a fi dați afară dacă erau prinși făcând sex la unele dintre cele mai murdare dușuri pe care le-am văzut vreodată.
Cred că într-o zi am zărit-o zâmbind. Sau poate mi-am imaginat cum ar putea să i se schimbe complet figura, să-și dezvelească dinții cu lumini în privire, nu rânjind amenințător, așa cum făcea absolut de fiecare dată când avea pe cineva în preajmă, astfel întinerind pentru că ar fi lăsat o frântură de umanitate să străbată dincolo de masca unui om conștient de răutatea și frica pe care le răspândea printre copiii de 15-18 ani, toți mai mici de înălțime decât ea, la dispoziția și mila ei, visând să devenim invizibili pentru furia necontrolată și deseori nejustificată.
Nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată altfel decât „doamna pedagogă” și, când vorbeam cu cei mai teribili dintre colegi, „peda”, pentru că nu eram de acord cu nivelul lipsei de respect implicat de porecla veche. Poate că măcar acum e momentul să temperez acest exces de respect și să accept că și pentru mine-a fost doar atât, Gaia.
Agoraterapie reprezintă o serie de articole de opinie, frânturi de jurnal, dezvăluiri și amintiri recuperate.
Leave a Reply