Se întunecă tot mai tare, mi se pare că aud câte un tunet îndepărtat și tot dau perdeaua în speranța că văd imediat ce începe furtuna, ca să mă pot bucura de ea. Dacă aș ști cum, aș invoca ploaia, mă gândesc, iar asta deblochează o amintire dintre cele pe care nu mai știam că le am.

Când eram eu mică și mergeam pe coclauri la strâns de fân, știți voi, muncă din aia de făcut găuri cu sânge în palme, insolație în creier și gângănii în chiloți, se întâmpla ca pe fiecare coastă să fie câte un om sau o familie, deseori familie, care dădea de zor din brațe ca să adune iarba aia uscată în căpițe care fie rămâneau acolo o vreme, fie se încărcau în căruțe și se duceau spre bordeiele oamenilor – tractoare sau alte utilaje de acest fel nu știu dacă am văzut până prin adolescență. Sigur erau ele pe undeva, doar spun că nu le-am văzut eu.

Și sigur că fiecare își avea ritmul propriu de lucru, terenurile erau de dimensiuni diferite, așa că unii erau abia la jumătatea muncii lor când ceilalți terminau și tot așa.

No, și dacă se întâmpla să termine vreunul și pe cer se zărea măcar o codiță de nor sau urechile cele mai antrenate prindeau o vagă amenințare de tunet, cel care terminase deja munca și își strângea acareturile ca să meargă acasă începea să chiuie și să strige, ca să fie auzit și de vecinii care încă lucrau, „Haaaaaaai, ploaaaaaaie! Haaaaaai”.

Moment în care dinspre cei care încă lucrau fie se auzeau înjurături și blesteme, fie se alegea curajosul cu o furcă-n spinare sau măcar o greblă în dinți. Mult mai rar, dar totuși mult prea des față de care ar fi fost norma din capul meu, adică zero.

Ah, ce vremuri frumoase, copilărie, nostalgie, viață simplă de la țară, mirosul de pământ lucrat cinstit, puritatea intențiilor, frica de divinitate și alte minciuni despre iubitorul țăran român!

Furci în spate de teama că ploaia aia invocată de vecinul chiar vine, măi? Noi suntem și cunoscuți ca foarte buni specialiști în a invoca ploaia…

Facebook Comments