Pe Mieko Kawakami am îndrăgit-o pe loc citind Povești de vară (despre care am scris în articolul Sângele menstrual, o hartă a locurilor unde femeile sărace nu vor ajunge), așa că apariția Heaven-ului în limba română m-a trimis repede la librărie. Nu trebuie să citești prea multe pagini din noua carte ca să pricepi că titlul este în completă opoziție cu conținutul, deși prin glasul unui personaj de la final se explică și perspectiva asta de rai asupra vieții.

Heaven e un roman despre bullyingul din școală și nesfârșitele moduri în care (nu) se poate scăpa din capcana întinsă constant de existența agresorilor. Ca un fel de Împăratul muștelor, dar cu ceva mai mulți adulți: prezenți fizic, altfel tot absenți și orbi la bullyingul căruia îi cad victime adolescenți — la întâmplare sau nu, asta e discutabil până la un punct. Și cu vibe, evident diminuat, de O viață măruntă. Un calup de nenorociri personale care stau înlănțuite ca un pe ciorchine de care personajele nu se pot desprinde. Sau nu vor? Asta vedeți dacă citiți, e o discuție delicată și poate fi argumentată mai ales din punct de vedere subiectiv — de fapt, cum altfel?

Poate fi, din motivele expuse mai sus, perceput drept un roman-manifest; am remarcat aceeași atenție acordată de autoare, ca în Povești de vară, universului interior complex al tinerilor. Ne aduce aminte, pentru că probabil uităm când înaintăm prin viață, despre cât de dens emoțional se trăiește totul la vârste mai mici, bucurie ori tristețe.

O direcție paralelă cu bullyingul este prietenia, explorând cât și cum este aceasta înțelegere, empatie, negociere, milă și control. În același timp, există timide aluzii erotice și aceeași debusolare ca-n restul aspectelor vieții de zi cu zi.

Mi-a plăcut Heaven pentru că îți reactualizează lista cu lucrurile importante la anumite vârste: siguranța fizică și emoțională, apartenența la un grup, încrederea în sine și în cei din jur. Acțiunea se petrece în anul în care m-am născut eu și toată experiența citirii acestei cărți a fost de amploare și pe alocuri copleșitoare pentru că în școală am fost, de-a lungul timpului, victimă și agresor – deseori în raport cu aceleași persoane.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Facebook Comments