Necesitatea morții și învățarea prematură a urii

Era să scriu despre cartea asta într-un mod atât de personal că, dacă aș fi făcut asta, probabil aș fi rescris Fiul cel bun; ar fi coincis, totuși, atât de multe, încât n-are rost să vă spun altceva decât (relativ obiectiv) ce și cum se întâmplă în această carte de Pascal Bruckner, apărută la editura Trei în 2014.

Fiul cel bun este un roman-confesiune al cărui idee este excelent redată în aproape 4 rânduri de pe coperta a IV-a:

 În fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soț violent și pervers, un antisemit patologic.

M-am întrebat dacă nu cumva povestea asta este una care să se repete la infinit în toate familiile: figura paternă violentă, copilul traumatizat, soția care crede că totul se va rezolva în timp, că este doar o fază.

 Mama spera să-l vadă schimbându-se, miza pe o ameliorare a caracterului lui (…) Încerca să justifice cu toate argumentele posibile situația de soție maltratată (…) Altercația era norma, calmul, excepția. La fiecare afront, ea cobora privirile și se conforma puțin câte puțin cu imaginea din oglinda întinsă de el. (pag. 30)

Copilul crescut într-o astfel de familie trăiește sentimente contradictorii; vrea ca tatăl să dispară, îi este teamă de el și de neașteptatele izbucniri, deși își dorește să obțină și atenție sau apreciere. Ceea ce fac aceste contradicții în mintea unui om în formare este iremediabil. Acasă, el învață aceste două lucruri, „pasivitatea și ura, care se hrăneau una pe cealaltă.”

Divorțul iese complet din discuție, ba chiar intră într-o oarecare zonă tabu, mama explicându-i lui Pascal și rudelor ei că „în familia noastră nu se face așa ceva. Toate femeile divorțate au un renume foarte prost.” (pag. 46). Glasul comunității este mai puternic decât logica și instinctul de supraviețuire, care ar trebui să pună o femeie pe fugă, la egalitate cu frica, pasivitatea, ura. Pascal recunoaște, cu amărăciune și resemnare, că ar fi acceptat să contribuie la uciderea tatălui dacă i s-ar fi propus asta în copilărie.

Tatăl lui Pascal urăște evreii, mai mult din principiu decât dintr-un motiv concret. Când vrea detalii și explicații pentru asta, Pascal primește un șir bâlbâit de „păi, păi…” care nu duce nicăieri. Iar agresivitatea tatălui îl face pe Pascal să se identifice cu cei care făceau obiectul urii părintelui.  Bruckner relatează totul cu sinceritatea aceea pe care o ai (doar?) atunci când știi că nu mai ai nimic de pierdut. Relatarea este cronologică, în mare parte, iar revolta și ura extremă, dar și fermitatea refuzului de a fi ca René (tatăl) se diminuează cu trecerea timpului.

Fiul cel bun este cartea care mi-a reamintit că și ura este un sentiment cât se poate de real. Tatăl trăiește peste 90 de ani, asta însemnând aproape un secol în care nu se schimbă. Iar când acesta moare, Pascal are peste 60 de ani. Abia atunci nu mai este copil, deși s-ar putea spune că „eliberarea” a venit cam târziu.

În cea mai mare parte, devenirea lui Pascal este rezultatul opoziției acestuia față de ceea ce impunea René: împins spre cultura germană, Pascal a descoperit în cea anglo-saxonă o a doua patrie; învățat să urască evreii, a avut prieteni evrei și a fraternizat cu aceștia în cele mai profunde moduri. Astfel, câteva pagini din carte îi sunt dedicate prietenului lui Bruckner, Alain Finkielraut, iar alte câteva fac referire la Roland Barthes și la admirația constantă a lui Pascal față de el, dar și la animozitățile care au făcut ca relațiile lor să se răcească iremediabil.

Aș mai putea spune multe despre Fiul cel bun, dar vă las plăcerea de a o descoperi voi, lăsându-vă aici doar îndemnul sincer și entuziast: merită!

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *