(Articol publicat pe 30 august 2016 pe defunctul blog Irrefutabilis)

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).

Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.

Așadar: să vezi, maică, tristețea acestei singure zile în care am lucrat la respectiva firmă de arhivare unde, ca-n multe locuri, înveți din mers și fără greșeală tot ce trebuie să știi, în cel mult jumătate de zi de lucru, asta pentru ca-n următoarea jumătate să fii complet capabil de a munci cot la cot cu ceilalți. Ipotetic zic eu aici cu jumătăți de zi, pentru că nu ar exista vreo pauză de masă care să delimiteze ceva. Pauza respectivă există în contract, o oră întreagă în care credeam că-s liberă să mă duc la dracu-n praznic și să mă ghiftuiesc ca porcul în sălățuri împărătești, că doar e ora mea cu pauză de masă și fac ce vreau cu ea.

Dar nu, greșală!!! În timp ce tot dădeam din mâini (ajung și la partea aia), două colege binevoitoare ca niște stânci ascuțite mi-au zis că: „Vaaai de minee, nu e voie în pauză de masă, ne dă afară dacă aude ăia de la sediu, niciodată nu ne luăm. Da, știm că e în contract, dar nu și-a luat nimeni niciodată așa ceva. Cel mult îți aduci un senviș în poșetă și mănânci aici, printre timp, așa. Dar oricum nu e timp, că nu ne facem norma.”

Repet, într-o zi de lucru care începe la 8 și se termină la 17, nu e timp să halești ceva, că se răscoală norma și ți-o trage răzbunător în cur.

Așa am aflat alt lucru, anume că nu prea contează ce și cum lucrezi, pentru că singurul criteriu este norma aia de 23 de dosare pe zi de ființă.

De la un capăt la altul, treaba a mers așa.

Trezit la ora 7, bucurie la extrem pentru că era prima zi de muncă, iar prima zi de muncă este foarte interesantă, oriunde ar fi. Mă rog, era. Ajuns la 8 fără 10 la biroul unde credeam că o să lucrez (și unde am stat vreo 5 minute pe un scaun), după care ne-am înghesuit 6 oameni într-o Dacie mică (nu Logan, că aia e singura pe care o recunosc, ci ceva mai damblagit și scârțâitor) pentru a ajunge la sediul unui client, acolo unde trebuia să arhivăm lucruri.

Reamintesc, la acest punct, că niciodată-n viață n-am făcut treaba pe care urma să o fac în câteva minute și despre care lumea zicea „lasă, o să îți dai drumul pe parcurs”. Probabil în sensul că o să mă prind, că altfel nu mi-aș fi dat drumul nici în 10 ani acolo, cu băeții cu fețele de tauri triști și cu fetele care miroseau a vacă. Exagerez, doar una dintre colegele mele de o zi mirosea strident a combinație de lapte proaspăt muls, aburind într-o găleată pictată cu balegă fierbinte de văcuță, cam pișată pe ea și transpirată după o alergare voioasă pe coclauri. Mi-am petrecut primii 15 ani din viață la țară, cu animale-n ogradă, așa că nu vreau să fiu contrazisă, știu cum e mirosul descris și nu exagerez deloc. Și chiar îmi place și-i ok și cumva liniștitor, numai că nu e tocmai plăcut dacă vine de la un om, nu de la o turmă de vaci.

Am ajuns la sediul clientului, ne-am chinuit să ne dezlipim de bucile transpirate ale altora pentru a ne da jos din mașină. Am reușit, iar apoi am cărat dintr-un loc în altul niște cutii cu dosare. Vechile arhive, de la care am scos vechile capse și agrafe, pentru a le pune în ordine în niște dosare mai noi, mai șmechere, mai competente, mai fancy, mai meritătoare de banii oferiți de client firmei de arhivare.

Ei, aici e un prim hopuleț: capsele nu se scot cu chestia aia pe care o folosește toată lumea și care arată ca un capsator mai mic, ci cu o unealtă preistorică, una care seamănă cu un ac imens sau cu o andrea care se vâră pe sub capsă. După care se trage și se împinge, capsa începe să se desfacă, intră câte puțin în degetele mâinii stângi, tot acolo intră și unealta. Am tot crezut că fac eu ceva greșit, mai ales că nu știam exact ce fac, dar așa făceau și ceilalți pe lângă mine; și le-am studiat mâinile pentru o secundă, iar tipei cu miros de vacă din stânga mea începuse să i se scurgă sânge de sub coaja generoasă de pe arătătorul mâinii stângi. Dar, muncitor model, cu o vechime dintre cele mai impresionante acolo (3 luni și câteva zile), nu s-a oprit nici măcar o secundă, ci s-a șters de pantalon cu o mișcare rapidă, apoi a continuat să scoată capse.

Știam că toate documentele astfel pregătite trebuie să fie puse în ordine, dar am aflat că le luăm și le copertăm așa cum sunt, așa cum le-am luat din vechea arhivă (deși tocmai ăsta e unul dintre marile scopuri ale trebii, să fie în fucking ordine, nu să le muți din biblioraft în copertă) pentru că nu e timp să le și ordonezi, ai normă de făcut, trebuie făcută norma, norma, norma. Deci partea cu ordonatul, alfabetic sau cronologic, s-a dus. Probabil la unii care o să facă și ei ceva prin arhivă la câțiva ani după noi și care o să fie conștiincioși.

Apoi a apărut instrumentul de torturare a documentelor puse într-o copertă albă ca sufletul unui porumbel în ziua-n care e închiriat la o nuntă. Eu zic: „ah, folosim o bormașină?”. Mi se spune superior că nu, ăla e un instrument de găurit coperta și foile, că pe acolo le coasem apoi. Tot eu: „Bine-bine, n-am văzut multe mașinării în viața mea, dar asta tot seamănă izbitor a bormașină d-aia cu care-ți torturezi vecinii în nopțile de sâmbătă”. Ulterior am aflat că bine, e o bormașină montată pe un suport metalic, o improvizație sinistră (pentru că la un moment dat, în timp ce mergea și o tanti ținea mâna dedesubt, a sărit din suport și eu m-am gândit că e o scenă bună pentru un tributSaw).

O oră și-un pic am stat în nori de rumeguș de hârtie și de la o placă de OSB pusă sub coperta de jos (mare formă de protecție, raiul siguranței acolo, serios!). La plecare am stat cam 15 minute afară și mi-am tot pălmuit hainele și părul ca să arăt a om, că dară n-am avut vreo uniformă sau altceva ca să nu mă mânjesc.

Când credeam că găuritul cu bormașina-care-nu-e-bormașină-dar-de-fapt-e-și-nu-avem-voie-să-îi-spunem-așa e ultima etapă, mi s-a dat sfoară, un ac mărișor, o foarfecă deloc tăietoare și mi s-a zis să bag sfoara prin găurile făcute anterior. După un principiu anume, aflat mai apoi, după ce eu făcusem câteva de capul meu. Oricum, probabil am fost o dezamăgire, căci norma era de 23 de dosare pe zi, iar eu am făcut 13. Sper să nu mă caute cineva acasă ca să mă tragă la răspundere pentru lipsa de randament din prima zi. Că aș vrea și eu explicații pentru că jobul descris la interviu pare a fi cu totul altul în teren.

Foarfeca nu tăia, am făcut niște umflături drăguțe la mâna dreaptă; sfoara a fost cea mai a dracului pe care am văzut-o vreodată, așa că mâna stângă e cam roșie și umflată și ea, iar două unghii nu mai au ojă. Nu știu sigur dacă alea mai sunt unghii. At all.

De câteva ori, colega cu miros bovin a deschis gura să destindă atmosfera un pic, dar o tanti mai în vârstă a informat-o (din nou, mi s-a părut) că nu e acolo să socializeze, ci să muncească. Așa de comunist mi s-a părut că nici nu m-am mai întristat, ci am izbucnit în râs. Probabil și pentru că mai aveam câteva ore de lucru, nu-mi permiteam să plâng.

La final, cu foile strâns legate în copertă, am luat un pix care abia scria (adus de acasă de un angajat, la fel ca foarfeca nefuncțională) și am numerotat, în partea dreaptă de sus a foii, câte bucurii d-astea s-au aciuat în noul dosar. Nici aici nu am impresionat, pentru că nu conta dacă săreai pagini sau dacă nu era citeț, trebuia să dai repede din mână și să dai un număr total la final. Media mi s-a părut a fi cam de 1 minut la un dosar de 200-250 de file, rar 300, iar mie mi-a luat și 5 minute să scriu, să mă verific, să găsesc niște greșeli făcute de cei de lângă mine (la care mi s-a spus că aia chiar așa rămâne, doar nu vreau să ne oprim și să corectăm, ar dura prea mult și nu ne facem norma, oricum nu e treaba mea).

Cred că am uitat să spun cum tipa bovin-mirositoare și cu degete însângerate a scos la un moment dat un senviș pe care l-a mâncat în timp ce muncea. De fapt, o felie de franzelă d-aia mică, dar tăiată în două, cât să iei cel mult 3 guri, deci jumătate de senviș. Dacă am mai zis asta, atunci nu-i bai, insist să subliniez.

Oh, mai este un pic. La un moment dat am zis că mă duc până afară, la soare, că-mi înghețaseră picioarele și ovarele mele se simțeau de parcă ar fi fost puse în congelator de ore bune ori prinse în Era Glaciară. Toți ochii s-au întors spre mine cu reproș și am fost întrebată unde mă duc. Am spus din nou că afară, la soare, să mă încălzesc. Am fost întrebată de ce, iar eu am răspuns ușor panicată, tot cu o întrebare: „Săăă mă încălzeeesc? Tocmai am zis asta.” Mi s-a zis că-i ok, dar că nu ne vom face norma.

Și înainte de plecare am vrut să mă duc la baie, m-am simțit datoare să zic „mă duc să mă spăl pe mâini”, iar două voci au zis simultan: „de ce?”. Jur că m-am holbat ca o zombăloaică la toți. De ce căcat să nu mă spăl pe mâini? Tocmai am colectat jeg în toți porii, în plămâni cred că încă mai am un top de foi A4, nu m-am pișat de la 7 până acum, la 16.40, iar voi întrebați de ce mă duc la baie. Nu am mai răspuns, evident.

Probabil că ar fi ieșit o proză scurtă bunicică dacă nu mă lăsam slobodă ca la spovedanie aici; însă e toată întâmplarea atât de călduță încă încât nu am vrut să risc și să uit ceva, deși cu siguranță mi s-au amestecat deja cu coșmarurile de azi-noapte cele mai bune faze ale zilei de ieri. Singura zi în care am fost arhivar. Un fel de.

Facebook Comments