Hacksaw Ridge: Fără armă în linia întâi

Hacksaw Ridge e un film biografic din 2016, regizat de Mel Gibson și tradus la noi ca Fără armă în linia întâi. Pe Cinemagia are 9.1 stele din 10 – le merită din plin. Eu l-am văzut pe HBO GO într-o seară în care am avut nevoie de mai multe pauze ca să pot procesa evenimentele prezentate; am văzut la început că scria că e bazat pe fapte reale, lucru pe care l-am uitat în aceeași clipă, iar la final am amuțit când am văzut mărturiile celor pe a căror viață s-a bazat filmul: Desmond Doss și colegii săi de arme.

Spun „colegi de arme” cu bună știință, căci Desmond Doss a luptat cu mâinile goale. Nu a luptat împotriva japonezilor, nu aș spune nici că a luptat pentru armata SUA, ci și-a dăruit priceperea și toată bunăvoința (multă, multă bunăvoință) pentru a salva oamenii – pe cei care, cu arma-n mână și viețile atârnând de-un fir subțire, pleacă să moară pentru crezul altora, pentru neînțelegerile altora, pentru idealuri, uitând că luptă, de fapt, ființă umană împotriva altei ființe umane, condiție ce anulează orice altă diferență dintre combatanți.

Mi-a plăcut cum începe filmul, cu timp generos acordat dezvoltării setting-ului, cu o parte esențială din copilăria lui Doss (unde ni se arată, clar și limpede, cum Primul Război Mondial a ciuntit mințile generației de părinți care au crescut, la rândul lor, o altă generație destinată pieirii în război, în Al Doilea Mondial), cu povestea lui de dragoste incipientă cu Dorothy, dar și cu sistemul medical – în acesta din urmă își găsește rostul și vede salvarea pentru cei mutilați pe câmpul de luptă.

Bazat, deci, pe o poveste reală. Desmond devine medic, se folosește de dreptul de a nu purta arme – mai degrabă un minus în război, dar în cazul lui este varianta cea mai fericită: ajută zeci de oameni, îi salvează, devine un erou și demonstrează că, acolo unde e determinare, hotărâre și intenție numai din aia bună, războaiele pot fi purtate și altfel.

Mi-a plăcut dedicarea față de singurul lucru care conta pentru el: salvarea celorlalți. Orice altceva e secundar, iar dincoace de ecran chiar reușește să treacă ambiția lui de a transforma discuția despre luptă în una despre salvare, statisticile ulterioare în numărători fericite ale supraviețuitorilor. Mi-a mai plăcut că filmul e echilibrat (tocmai personajul Desmond realizează acest echilibru, altfel ar fi tot un noi versus ei, noi suntem buni versus ei trebuie distruși – oricine am fi „noi”, oricine ar fi „ei”), că pune accent pe ororile concrete din bătălie, nu pe idealuri naționaliste și crezuri patriotice. Desmond spune, de fapt, că nimeni nu trebuie să moară – și acționează în consecință, salvându-și chiar și inamicii.

Visez la o astfel de lume, în care să nu conteze naționalitatea, ci omenia, în care să nu ucidem pentru că avem principii și idei trăznite legate de cum ar trebui să fie, ci să vedem OMUL și atât, în care să nu ne batem pentru pământuri și ideile altora, în care să fim dispuși, oricând, să salvăm pe cel de alături – indiferent de „tabăra” minusculă de care aparține.

Știu că nu se poate, că se umflă ego-ul în noi și ne face agitați peste măsură, dar mai visez la ceva (nu mai știu cine a zis asta, posibil să fie scris într-o carte pe care am tradus-o anul acesta și apare curând, Știința fericirii): cum ar fi dacă, în caz de război, nimeni, dar absolut nimeni să nu se implice? Eu nu trag cu arma, eu nu apăs pe butonul ăla, eu nu, eu nu. Nimeni, dar absolut nimeni să nu facă nimic. Mă îndoiesc că s-ar întâmpla vreo păruială personală între Trump și toți leaderii pe care e el supărat ocazional. Ar fi o lume pașnică și fără nevoia unor astfel de filme. Deocamdată, însă, Fără armă în linia întâi e un film necesar.

(Toate imaginile din articol provin de pe cinemagia.ro; acolo puteți găsi și mai multe info despre filmul pe care vi-l recomand!)

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *