Camere de hotel – rendez-vous cu sinele

Camere de hotel.

O știu de când a apărut, la Herg Benet, la început de 2015.

O am de un an de zile. Am citit-o de acum jumătate de an.

N-am știut cum să scriu despre ea ca să am cât mai mult certitudinea că nu-i fac vreo nedreptate. E o carte frumoasă. Frumoasă și împletită cu sinceritate, cu multă fragilitate și cu delicatețe, dar în același timp cu o tărie izvorâtă din mixul unic amintit mai devreme.

Pe autoare o știu – admirând-o, de la distanță, pe Facebook și mai ales pe Instagram – cam de când îi știu cartea. Nu știu dacă e pentru că îmbătrânesc faptul că mă regăsesc mai mult în înțelepciunea altora, dar Anda e un om la care mă uit cu speranța că bucuria ei sinceră față de tot ce e simplu și natural se transmite și celor din jur. Pe scurt, vreau să cred că Anda face lumea mai frumoasă și mai bună și că lucrul acesta e molipsitor. Că fiecare om care, datorită ei, devine mai bun, împarte ceea ce a primit cu ceilalți și împrăștie, astfel, numai coolness în stânga și-n dreapta.

Mi-a plăcut cel mai mult că, deși e o carte a aparentei exteriorizări, o carte a externului, a călătoriei poate, a nestatorniciei și hoinărelii, ea este în esență o călătorie înspre sine; fiecare povestire dă prilejul explorării interioare în detaliu, este scuză pentru disecarea a tot: ce merge și ce nu, motivele obiective și cele subiective pentru care viața arată, în punctul X sau Y, așa și nicicum altfel.

Nu degeaba am ales un franțuzism în titlul recenziei mele: povestirile Andei Docea au un oarecare iz parizian, boem, parcă simți croissantele și aroma de cafea dintr-o dimineață în care te așezi la masă cu tine și-ți spui: ok, acum hai să discutăm!

„Poveste de iarnă” m-a entuziasmat peste măsură – deși aceasta e printre puținele, dacă nu chiar singura în care predomină supranaturalul, inexplicabilul, misterul ce ține de lumea din afară (și poate că puțin-puțin și de oamenii care ies în întâmpinarea misterului, totuși).

Fiecare dintre noi este, în funcție de momentul vieții ales spre analiză, un lung șir de camere de hotel în care uneori se regăsește și se simte bine, alteori nu, accentuându-și singurătatea și tristețea sau, dimpotrivă, unde reușește să se simtă mai bine decât acasă, confortabil și în siguranță, fericit și mulțumit. Uneori suntem camere de hotel sărăcăcios mobilate și e perfect așa, alteori suntem camere de hotel de 5 stele și totuși nu e de ajuns.

Deși nu sunt așezate în ordine cronologică și n-au, de fapt, legătură între ele, povestirile denotă o gradare, o înșiruire pe plan vertical, parcurgerea unor trepte pe care urci cu fiecare proză. E ca o maturizare concomitentă a scriitoarei și a naratorului, un complot menit să tragă și cititorul în sus, odată cu intriga. Sunt convinsă că ați citit-o, deja a apărut de suficientă vreme încât să ne permitem întrebarea „Anda, când și ce mai publici?”, și prin urmare vreau să știu dacă și vouă v-a plăcut la  fel de mult sau dacă, nu exclud varianta, ați recitit-o deja.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *