Monștrii din Verity: oare totul e bine când se termină cu bine?

Mi-aș fi dorit ca ultima parte a duologiei Monștrii din Verity să fi mers pe rețeta clasică cu happy-end siropos la care apelează majoritatea cărților de gen. Nu că n-ar fi foarte în regulă așa cum este, dar mi-aș dori ca fericirea absolută să existe (măcar) în cărți. Asta e o carte tristă, imposibilă și posibilă în același timp. Poate că monștrii nu umblă liberi printre noi, ci poate că noi suntem acei monștri.

Nu de mult am citit prima parte, Acest cântec neîmblânzit, despre care am scris aici. Și care trebuie citită ca să aibă sens această a doua parte, să știți.

Ce mi-a plăcut teribil este că monștrii (unii dintre ei) au o umanitate frapantă, uimitoare, incredibilă. Sunt buni, vor să fie buni, hiper-analizează fiecare gest pe care îl fac și fiecare gând pe care îl au pentru că sunt în permanentă căutare de umanitate în ei înșiși. Iar asta îi face buni, irecuzabil buni.

Asta în vreme ce oamenii, mulți dintre ei deveniți Colți în partea finală a duologiei, renunță la umanitate și lasă la suprafață tot jegul de pe suflete, se transformă în unelte pentru Malchai și își pierd orice fărâmă de compasiune. Și nu, disperarea de a mai trăi un pic în plus față de ceilalți nu poate justifica înrăirea, îndobitocirea lor. Colții mi-au fost cei mai antipatici din carte; ei, niște mici nevertebrați, dispuși să își distrugă semenii din lașitatea pe care ei, poate, ar fi numit-o curaj.

Această a doua parte este mai surprinzătoare decât prima, mai alertă chiar; Kate este „contaminată” de rău și totuși luptă împotriva acestuia (asta ca să păstrez și aluzia disprețuitoare la Colții cei detestați), August se maturizează și se înăsprește, își ia misiunile în serios și știe cât de mult depinde siguranța orașului și a familiei sale de el și de Soro, celălalt Sunai; sora lui, fata cu părul-căpșună și constelații pe piele, este iar tăcută și uimitoare, ca în primul volum (și mi-o imaginez atât, atât de frumoasă!), iar lupta finală se dă între forțe despre care nu prea reușim să ne dăm seama bine ce sunt, căci așa e răul în lume, nu neapărat ușor de identificat și cu o formă anume, precisă.

Nu știu dacă această complexitate a substratului poveștii nu o face cumva o carte pe care să o citească adulții, exclusiv adulții, aș tinde să zic, căci teen fiction-ul este cumva subapreciat, ceva din care noi, cei trecuți de 20 de ani, credem că nu mai avem nimic de învățat. Dar avem, mereu avem, avem de învățat din tot și toate cum să nu mai fim răi, jivine hapsâne care sar una la beregata celeilalte pentru că avem impresia că suntem ceva mai mult dotați cu creier sau putere, lucru care ni se datorează, cum să nu, căci suntem niște minunați care, ha, n-ar merita să moară.

Îmi place seria aceasta mică și concisă, Monștrii din Verity, pentru că pune lucrurile la locul lor și face dreptate. În vreme ce prima carte a fost tradusă la noi de Flavius Ardelean, cea de a doua poartă semnătura Anei Mănescu la secțiunea „traducere”, astfel că garantez o lectură incomodă, datorată temei, dar frumoasă, datorită traducerii. Repet, chiar dacă ați depășit etapa adolescenței.

Cartea o găsiți cu reducere pe site-ul editurii, aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *