Despre micimea scriitorilor mari: Charles Bukowski

Sunt captivată apriori de Bukowski și știu că nu va suna corect politic, dar i-am văzut fața prin liceu și am știut că îmi este, cumva, animal spirit.

Apoi l-am citit și a fost bam!, explozie în creier, șiruri de revelații urmate imediat de alte revelații, cu un amestec de bucurie și tristețe pe care nu l-am mai trăit decât citind cele două cărți care mi-au plăcut cel mai mult pe lumea asta: Bucuria vieții, cartea scrisă de Irving Stone despre Vincent van Gogh, și deasupra tuturor O viață măruntă, apărută în 2017 la Litera și scrisă de Hanya Yanagihara. Despre cea din urmă am scris aici.

Unii își găsesc bucuria literară în bucurie, alții în poveștile de dragoste nemaîntâlnite, iar alții în crimele comise pasional sau în rezolvarea misterelor acestora. Eu fac parte din categoria celor care, cine știe de ce, în mizerie și decădere văd frumosul. În mizeria din interiorul și din afara noastră, în suferință chiar, în disprețul cu care marii oameni mici și conștienți de asta, ca în cazul lui Bukowski, tratează suferința, lipsurile, răutatea, manipularea socială.

Bukowski este autentic; este un om bun tocmai pentru că-și recunoaște și uneori regretă răutatea. Se disprețuiește pe sine pentru (aproape) tot ceea ce reprezintă, dar nu este deloc blând nici cu ceilalți. El a primit puține de la viață. Ceilalți ce scuze au?

Am citit, văzut și auzit în ultima perioadă, de la mai mulți cititori la a căror părere țin, că nu le-a plăcut deloc Bukowski. Că e banal, că e mediocru, că nu e „plăcubil”. Și poate că așa o fi, dar mie îmi e drag de nu mai pot.

Sigur, în funcție de unghiul din care îl privești, Bukowski chiar poate fi un autor banal și, mai grav, vulgar de-a dreptul. Dar în vulgaritatea lui există o emoție și o tristețe pe care nu le-am mai (prea) întâlnit la alți scriitori. Tristețea aceasta este magnetul care mă ține cu sufletul lipit de orice carte ieșită din mâinile lui Bukowski. Din nou, disprețul față de tot ce-l înconjoară, față de oameni și obiceiuri, duc banalitatea asta a lui în zona care mă face să cred în ceea ce afirm: aparent, Charles Bukowski e un scriitor mic, pueril aproape, la fel ca atâția alții.

Privind însă lumea din unghiul din care o vedea el, revăzându-i astfel concluziile și lamentările, Bukowski e un scriitor imens, un om bun, atât de bun și rănit și răzbunător și disprețuitor, sătul de tot și de mizeria lumii în care și-a construit bucurii din femei și alcool.

Sinceritatea și asumarea oricărei „deviații” de care ar putea fi acuzat îl fac, pentru mine, mai mult decât „plăcubil”. Îl fac real, credibil, tangibil; te poți identifica nu doar cu bucuriile lui, relativ universal valabile, ci și cu mizeriile pe care mintea sa le naște – și care, pentru mine, sunt esența acestui unic și absolut irepetabil Bukowski, cu miștourile lui atât de bine însiropate în cinism.

Vă las cu niște citate din cartea bukowskiană citită cel mai recent (despre Femei am scris aici), că mi-am colorat cu sticky notes toată cartea:

Ne-am oprit să mâncăm micul dejun. Drăguț local, dar fetele nu-și arătau chiloții.

*

 – acesta e Ciudat, spuse Signo.

 – da, așa e, spuse Dan.

 – vreau să spun că e domnul Ciudat, unul dintre redactorii noștri principali.

*

un porumbel păși leneș pe lângă el. dintotdeauna urîse felul în care păsările astea idioate își mișcau gîtul. prostie. ca și nevestele proaste, și șefii proști, și președinții proști, și Hristoșii proști.

*

scrisul prost e ca femeia proastă: nu prea mai ai ce să-i faci.

*

Le spuneam oamenilor: „Cele mai mari două invenții ale omului sunt patul și bomba atomică. Prima ne ține departe de nebunia din jurul nostru și a doua ne scapă de ea.” Toți credeau că sunt nebun.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *