Acasă e locul unde te implici pentru ceilalți

Într-o zi de sâmbătă, la amiază, cu un frig mai mușcător decât pot eu suporta, mi-am făcut totuși curaj să ies din casă pentru a merge la o lansare despre care nu aveam habar că urma să fie minunată. Nu pentru că s-ar fi vorbit acolo despre lucruri și situații care de care mai fericite, ci pentru că am reușit să fac parte, timp de două ore, din viața celor doi oameni care au făcut din pasiunea pentru munca lor, printre altele, și cartea Acasă, pe drum.

Să ne înțelegem, sunt un om greu de mișcat, greu de impresionat, de „atins”. Mi-am trăit copilăria și o parte din adolescență în locuri care m-au călit mai mult decât trebuia, pentru mai mult decât este necesar să cunoască un om. Știam, dar superficial, despre lumile prin care circulă Cosmin Bumbuț și Elena Stancu; le urmăresc de multă vreme postările, am fost supărată, nervoasă, scandalizată de fotografiile și imaginile puse-n cuvinte care îmi aminteau, cumva, de copilăria mea. „Cicatrice”, acest capitol frumos scris, e reprezentativ pentru ce vreau să spun aici.

Știam despre proiectul cu camerele intime din închisori, știam despre Ultimul căldărar. Teoretic, nimic n-ar fi trebuit și n-ar fi putut să mă ia prin surprindere.

În primul rând, modestia lor m-a uimit. Chiar ușoara jenă de a se afla în fața unor oameni, cărora să le explice ce fac și de ce fac. Poate asumarea riscului ca aceștia să nu înțeleagă: de ce să trăiești de bună-voie într-o rulotă? de ce să stai numai pe drumuri? cine te întreține să te plimbi tu și să stai de vorbă cu oamenii? ce treabă ai tu cu „ceilalți”?

M-am îngrozit când o doamnă din sală, spre finalul lansării, a stricat vibe-ul de până atunci, întrebând, ușor deranjată, ofuscată și cu aer superior, că bine, și ce facem ca acele comunități să nu mai fie „așa”. Nu pricepuse nimic. Mi-a părut chiar că ar cere socoteală autorilor că au scos „mizeria” la suprafață, că ne-au aruncat-o și nouă în față, când noi am fi putut să mai colcăim o vreme-n liniștea călduță din bulele noastre.

M-a întristat, chiar enervat. Cosmin Bumbuț și Elena Stancu fac tot ce pot – la propriu, TOT și dincolo de el – pentru comunitățile prin care trec. Pun ce au ei mai bun, ce pot face ei cel mai bine în misiunea născută din dorința de a-și face treaba cât mai bine cu putință. Oameni buni, unul este fotograf, celălalt este jurnalist. Își fac treaba excepțional, nu le cereți lor „ceva concret”. Fac ceva concret, asta fac ei! Treabă noastră, a celorlalți, este să visăm măcar să ne facem treaba din pătrățica aleasă cel puțin într-o manieră care să se compare cu a lor. Și este tot treaba noastră, a tuturor, să cerem celor pe care i-am ales să facă, să facă, să facă, până când, utopic vorbind, nu va mai fi nevoie de agitație pentru ca victimele violenței domestice, de exemplu, să aibă metode de acțiune și forme de ajutor imediate.

Fotografiile, mai ales pentru cei care-l urmăresc pe Cosmin Bumbuț, nu mai au nevoie de comentarii și laude, îi cunoaștem și admirăm munca. Pe de altă parte, nu știam că Elena Stancu poate scrie atât de bine. Atât de bine! Cum a spus și Mihail Vakulovski la lansarea de la Brașov a cărții Acasă, pe drum, e ca și cum ai citi un roman, o desfășurare de povești greu de crezut, surprinse în fiecare detaliu al lor cu precizie și devotament față de redarea cât mai exactă a unei stări de fapt. Probabil că asta rezultă când jurnalismul se pliază pe un om născut pentru a scrie, talentat nativ.

Este o carte pe care trebuie să o ai, să o citești, recitești, răscitești, mereu și mereu, pentru a-ți aminti (sau a afla, dacă nu știai) ceea ce a spus Elena: noi, cei care știm să ne scriem numele și care punem ceva pe masă, noi suntem excepțiile, majoritatea e alcătuită din cei despre care ea scrie; nu e nimic exotic sau în afara obișnuitului, e o realitate imensă, dar pe care, din varii motive, nu o cunoaștem. Și pe care avem ocazia, cu ajutorul acestei cărți-document, să o vedem mare, clar și incomod, exact așa cum e!

După ce am insistat din toate puterile să citească toată lumea cartea după care nu îmi voi mai reveni niciodată, cred că nu exagerez spunând exact același lucru și despre Acasă, pe drum. Trebuie, vă rog să mă credeți, trebuie măcar răsfoită! Apoi o veți citi, sunt convinsă!

Și veți vedea că, probabil, cel mai real acasă e orice loc unde decidem să ne implicăm, oriunde facem tot posibilul, în concordanță cu resursele și priceperea, să transformăm în mai bine.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *