Lena Dunham: genul de fată care nu e deloc genul

Titlul cărții ei mi s-a părut dintotdeauna prea ostentativ, prea declarativ, agresiv cumva și, bănuiam eu, inutil. De ce să subliniezi, ca atâtea alte fete care probabil îți seamănă mai mult decât ți-ai imagina, că tu ești Nu genul ăla de fată? Asta te face tot un gen, genul care nu e genul, așa cum rockerii outsideri fug de întreaga lume și își proclamă „independența” tocmai pentru a se alătura apoi unor grupuri formate din cei cu mentalitate, idealuri și planuri asemănătoare.

Dar pe Lena Dunham am apreciat-o de când o știu, adică dintr-o zi în care am dat pe HBO GO, din întâmplare, de Girls, serialul care acum mi-e drag și pe care îl văd a doua oară, doar cu speranța aceea inocentă și naivă că, poate-poate, a doua oară nu îmi mai rupe sufletul ultimul sezon și cum se încheie el, cu toată resemnarea lui strânsă din toată planeta într-un singur episod și cu maturizarea asta forțată, când realitatea te scoate dintr-ale tale doar ca să-ți facă ea ce poftește.

Deși sunt multe care ar putea să nu convină unui cititor „serios”, așa cum mă consider și eu a fi, la cartea acestei tipe faine am apreciat tocmai faptul că scrie fără urmă de jenă, fără un plan de a mulțumi pe cineva, m-ar mira să fi plănuit să se mulțumească măcar pe ea. Nu știu care îi sunt motivele profunde pentru care a scos în lume Nu genul ăla de fată, dar o admir pentru că a scris exact așa cum se dezbracă în filme: fără să se întrebe ce ar spune ceilalți.

Și dacă de alte chestii care ni s-au mai spus, sub diferite forme, nu avem nevoie, să ne zică cineva să nu mai fim așa panicați și speriați  – Lena Dunham în acest caz – de povestea cu „ai încredere în tine!” n-ai cum să te saturi prea devreme, că e necesară, imperios necesară.

 

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *