Între vis și realitate e o linie la fel de subțire ca între bine și rău

Din vremuri imemoriale deja scriu despre tot ce scrie Flavius Ardelean. Parcă a devenit obligație: simt că, dacă eu pricep, într-o oarecare măsură, ce vrea el să spună, devine datoria mea să mă transform în mijlocitor, să-l vând și altora care, poate (sau poate nu) iau distanță din cauze ce țin de ce n-ar trebui să țină: geci de piele, ținte-n îmbrăcămintea neagră și vreun inel cu capete de ființe răposate. 

Sigur, în alte țări poate că n-ar fi nevoie să „traduc”, dar aici trebuie să explici că dracul nu-i chiar așa negru și că, hmm, dracul nu e sută la sută dracul, dacă e să fim sinceri.

De ce mă leg de Flavius aici? Pentru că el a tradus Cealaltă parte (editura Herg Benet), o carte apărută în Germania în anul 1909. Dacă ați citit măcar Scârba sfântului cu sfoară roșie, ori poate chiar Bășica Lumii și a ne’Lumii, atunci veți ști de ce nu ar fi avut sens să traducă altcineva cartea aceasta despre linia foarte subțire dintre vis și realitate, dintre bine și rău.

Eu am văzut în Cealaltă parte un fel de Biblie: începutul este aproape de utopie – există un tărâm care se promite și care este oferit, dar de unde poți fi izgonit dacă nu îi păstrezi secretul. Treptat, „păcatele” încep să aibă loc – din plictiseală, din curiozitate, din atâtea mii de motive la fel de bune. Iar imaginea luminos pictată începe să se lase acaparată de umbrele pe care nu le-ai văzut până atunci: apar bolile, delirul, foametea, jegul, nebunia, desfrâul. Și câte altele!

Iar oamenii captivi în pseudo-Rai se comportă ca niște șobolani care, înnebuniți, vor să iasă cu orice preț din cotloanele lor când casa este cu totul în pericol.

Sau poate că nici nu-i nevoie ca întunericul să acapareze ceva: imaginea e aceeași, depinde doar pasul mic pe care îl faci pentru a te apropia sau a te distanța de ea, apoi vezi totul în oglindă. Binele devine rău, dar și invers, iar ceea ce vezi și ce trăiești fluctuează între real și ireal, visul pare mai ușor de crezut decât realitatea, răul nu e mai rău decât pretinsul bine.

Patera, personajul misterios, este un fel de divinitate atotputernică, aproape ușor de caracterizat de cruzime. Așteaptă adulația rebuturilor umane cărora le neagă evoluția și cărora le impune vieți învechite, după modele antice, pe un tărâm (mai degrabă distopic) unde animalele copulează printre oamenii pe care îi atacă și îi devorează, pe străzi sau chiar în casele lor, acum destămate la propriu.

Nu personajele sunt importante, cu excepția lui Patera, marele absent, dirijor din umbră, ci ce se întâmplă, cum și unde. Goliți-vă mintea de așteptări și plonjați, la fel ca neștiutorii, naivii locuitori din Perla, direct spre tărâmul unde nimic nu are sens – și tocmai de aceea, paradoxal, totul capătă înțeles.

Găsiți Cealaltă parte aici, iar cărțile formidabile ale lui Flavius Ardelean sunt aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *