„Jurnal de librar” la Penitenciarul Timișoara

La finalul lunii iunie am fost pe drumuri cu cartea Jurnal de librar – am plimbat-o la prima ediție FICO (Festivalul Informal de carte de la Oradea, despre care vă povestesc într-un articol separat), unde s-a lansat la Librăria Humanitas, apoi am ajuns la Timișoara, unde am vorbit despre carte la frumoasa librărie La Două Bufnițe, și tot la Timișoara am dus jurnalul și la penitenciar. Din plimbarea mea de o săptămână am reținut două chestiuni importante: că Oradea e un oraș extrem, dar extrem de frumos, unde mai că-mi vine să mă mut, și că tot ceea ce faci din pură plăcere îți iese de mii de ori mai bine decât ceea ce faci din obligație.

La FICO, în librăria Humanitas Oradea, cu Eva.

Această a doua observație e strâns legată de evenimentul de la Penitenciarul Timișoara. Unde Patricia face o treabă excelentă pentru deținuți: un club de lectură la care, lună de lună, scriitori români intră în Penitenciar și, după ce trec prin procedurile standard de securitate, lăsând inclusiv telefoanele la intrarea în unitatea de detenție de pe strada Popa Șapcă, petrec aproape două ore în compania a aproximativ 40 de persoane (bărbați, penitenciarul fiind exclusiv pentru ei) și discută despre: cartea scriitorului prezent la eveniment, orice alte cărți citite în ultima perioadă, viață și idei care decurg din lucrurile bune și rele prin care trecem.

M-a șocat numărul celor prezenți, mai ales după ce am aflat că nu sunt nici forțați să participe, nici recompensați în vreun fel dacă vin. Nu li se taie din pedeapsă când citesc o carte, nici când vin să îi cunoască autorul. M-a șocat să aud (eu, absolventă de Litere, dusă la multe lansări de carte de-a lungul celor 27 de ani de viață) numele lui Llosa pronunțat corect pentru prima oară. Să aud legături atât de fin detaliate între cărți, paralele între autori. Să remarc naturalețea cu care atât fostul avocat, cât și fostul proxenet vorbesc despre ceva ce le-a plăcut într-o carte, argumentând și ideea cu care nu au fost de acord.

Alături de Patricia și Mihai Ignat.

Din fericire, nu era nevoie să mi se reamintească faptul că prejudecățile sunt groaznice. I-am luat ca atare pe participanții la lansarea atipică, m-au fascinat mărturisirile Patriciei, care îmi spunea cu cât entuziasm citesc ei, cât de mult le place să descopere și să aibă cu cine vorbi despre ce au citit. Ce au făcut ca să ajungă aici mi s-a părut la milioane de ani-lumină distanță, un motiv dintr-un dosar, o urmare a unui moment prost ales pentru a face o faptă reprobabilă. Nu m-am simțit o clipă în pericol sau alte astfel de aberații, m-am bucurat să fiu acolo, să răspund la multe întrebări bune, să cunosc oameni pe care, sincer vă spun, îi admir acum un pic mai mult ca ieri!

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *