life lessons | 5 mutări în 6 luni

Cum se întâmplă tot ce e frumos (a se citi „interesant”) în viață, mutările mele au venit relativ pe nepusă masă. Planificate în detaliu sigur n-au fost, cel puțin nu în egală măsură. În 6 luni m-am mutat de 5 ori, am schimbat 3 localități diferite, am cărat după mine mult bagaj – la care am învățat, între timp, cum să renunț fără regrete. Ce-am mai învățat din 5 mutări în 6 luni?

Să începem cu niște context. Pe la finalul lui iulie m-am mutat dintr-un cartier brașovean în altul; la început de octombrie, într-o localitate de lângă Brașov, mai mult în urma unui impuls de moment, gândit imatur vreo două zile. La începutul lui decembrie eram deja înapoi în Brașov, cu un rucsac în spate, după niște nopți de nesomn, fără bani, fără job și cu self-esteem-ul călcat în picioare fix de cel mai nepotrivit om, as it happens. Pe 13 ianuarie mă mutam în București, la câteva zile aveam un breakdown urât, probabil cel mai urât din aproape 28 de ani de viață; după ce am stat, am inspirat și expirat, după ce mi-am lins rănile și mi-am dat voie să procesez schimbările din lunile trecute, am revenit în București, mi-am căutat altă chirie și am încheiat, cred, mutările ciclice.

Așadar, ce am învățat? Că unicul bun pe care îl dețin sunt cărțile. De altceva nu îmi pasă, pot lăsa oricând în urmă haine, cosmetice, orice. La cărți am ținut multă vreme, aveam impresia (falsă) că, dacă le las în urmă, pierd și ce-am citit. E nevoie de puțină introspecție ca să conștientizezi că informația, odată citită, rămâne în cap, nu mai ai nevoie de sutele de cărți de cărat după tine.

Că nu îmi pasă de cadouri, nu sunt atașată de lucrurile primite, indiferent de la cine ar fi; la fel ca în cazul cărților, până la urmă, un obiect a contat într-un moment anume. Da, poate că atunci a părut să însemne totul, dar contextele se schimbă, and so do people, iar să mă lipesc de un carnețel primit nu-știu-când de la vreun nimeni ar însemna să mă lipesc de o situație care nu mai există și care, disecând acest caz particular, nu a existat niciodată. Sigur, nu ca-n capul meu. În capetele noastre există multe. Contactul cu realitatea, mufa izbită dureros în sticla realității ne dezechilibrează preț de niște momente, dar bine ne face!

Că e important să respiri. Pe cât de banal mi-a sunat asta când mi-a spus-o Iulia, prietena mea genială, pe atât de adevărat mi se pare acum. Știți vorba aia, „și când nu mai pot, mai pot un pic”? E posibil să fie adevărată, mai ales dacă respiri după ce ajungi la concluzia că nu mai poți. Inhale, exhale, și-apoi să vezi cum mai poți un pic.

Că pentru atei, deși nu există Dumnezeu, există confirmarea ideii că ceva sau cineva, undeva, cumva, Universul sau poate nu, știe de ce ai nevoie și cum să facă să primești ce îți trebuie. Poate părea – și sigur pare – nedrept la început, dar oh, momentul când îți dai și tu seama că totul e spre binele tău e neprețuit! Tot Universul știe și cum să-ți facă rost de oameni noi și buni în locul celor duși pe apele sâmbetelor pierdute împreună; tot el știe și ce job mai bun poți găsi, ce oportunități îți dilată pupilele!

Că cine te vrea, te găsește. Nu există fundament pentru scuza că vai, nu plec din punctul A în B pentru că îmi pierd (insert whatever, prietenii, familia). Ce am văzut în ultimele luni e că ești extrem de ușor de găsit atunci când există motivație. Și că nici noile prietenii, de exemplu cu soția ex-ului, nu au de suferit, căci oamenii faini reușesc să se țină aproape în ciuda distanței.

Că e în regulă să fii singur. Și să vrei asta, să cauți liniștea pe care ți-o aduce seara de vineri petrecută acasă, în păturică, alături de o cană de cappuccino, cu a treia carte pe ziua respectivă; sau într-o cafenea, miercuri, la prânz, cu notebook-ul în degetele cu poftă de scris și căștile în urechile care nu mai au chef de small talk-ul din jur.

Că mai sunt zeci de lecții de învățat numai săptămâna asta. Dar că, indiferent de duritatea cu care ne sunt predate, supraviețuim. Și nici măcar nu contează cum, important e că, la fel ca pasărea aia clișeu, ne ridicăm din jegul în care ne băgăm singuri sau ne lăsăm băgați, ne ștergem, ne dăm părul din ochi și ne vedem de drum. Ce nu te doboară, I bet your ass, chiar te face mai puternic!

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *