lectură în dialog | 07:07 – Cu sufletul în Est

Dragoș Preutescu și Anca Zaharia și-au dat seama, ca mulți alții înaintea lor, că degeaba citești dacă nu începi să și discuți despre cărțile astfel descoperite, prin urmare începem o serie de recenzii altfel: alegem o carte, o citește fiecare dintre noi, iar dialogul rezultat (care deseori începe chiar înainte de a ajunge la finalul cărții) îl citiți aici, în rubrica Lectură în dialog. Astăzi vă arătăm și vouă ce am discutat după ce am citit 07:07 – Cu sufletul în Est, scrisă de Andrei Lasc, și vă invităm și pe voi să ne „întrerupeți” cu idei noi, întrebări sau concluzii.

Viața este o călătorie continuă

DP: Pentru mulți dintre noi, viața pare o promisiune ce nu va fi niciodată îndeplinită. Dacă până acum aveam această viziune despre viață, de ceva timp încoace îi tot promitem vieții alte și alte feluri de a fi. Ce se întâmplă când nu ții pasul cu promisiunile? Ajungi să te blochezi, să te simți încorsetat, să te simți aglomerat și cauți orice evadare din lumea construită din promisiuni. Oare nu la fel se întâmplă cu Andrei Lasc? Nu a făcut el prea multe promisiuni vieții (iubire, fermă, copii, carieră, Bianca) din care nu mai putea ieși? Cartea lui, Cu sufletul în Est 07:07, este o modalitate de a scăpa de „promisiuni”?

AZ: Cred că el a căzut în „capcana” în care ne împinge, oricum, societatea care ne învață că trebuie să terminăm o școală, să găsim un job, un partener alături de care să începem să construim (țin să recomand aici show-ul de stand-up al lui Sloss, numit Jigsaw, e pe Netflix!); dacă până atunci suntem îndemnați la dezvoltare personală – avansare profesională, mai degrabă – după ce ne „legăm” de cineva, totul devine despre „noi”, dar la un nivel de bază, material. Și când nu îți (mai) găsești bucuria în ceea ce ți s-a spus că îți va aduce fericire și împlinire, sigur că te simți blocat și încorsetat. Iar să pleci de unul singur într-un loc pe care ți-ai dorit mereu să-l vizitezi mi se pare cea mai bună alegere, experiența salvatoare în experimentul salvării și redescoperirii de sine. Nu spun că fericirea nu este posibilă în doi, dar învățarea este? Am mai fi avut această carte, am mai fi avut atâtea alte cărți bune dacă autorii nu s-ar fi simțit, la un moment dat, nelalocul lor în propria viață?

DP: Există și această stare continuă de a căuta fericirea. Fiecare dintre noi se găsește în incapacitatea de a găsi fericirea care ni se potrivește. Ceea ce mi se pare surprinzător este dorința multora dintre noi de a se regăsi printr-o călătorie. Dacă nu una inițiatică, cel puțin una salvatoare. Și cum vrem să facem asta? Prin meditație. Omul european este obișnuit să raționalizeze, să acționeze, nu să mediteze. Nu ai simțit și în călătoria făcută de Andrei Lasc o inconfortabilitate de a medita? Uneori este comic să vezi cum unii se chinuie să mediteze. Eu spun că soluția salvatoare la Andrei Lasc este umorul de situație.

AZ: Am simțit și am admirat lipsa de confort în a medita, asumarea acestei lipse și modul în care Andrei se descurcă în fața noii culturi. Spun că am admirat pentru că 07:07 – Cu sufletul în Est a fost primul jurnal de călătorie de acest fel pe care l-am citit: sincer, plin de umor, autoironie și sarcasm, nu cu mirarea absolută și umilința care îl încearcă pe vestic în fața liniștii – interioare și exterioare – care pare să caracterizeze culturile pentru care meditația e un fel de a trăi, aparent singura cheie spre fericire. Andrei Lasc a luat nu ce i s-a oferit, ci doar ceea ce i s-a potrivit, după îndelungi procese de gândire. Acum, cred eu, știe să fie un om obișnuit să raționalizeze și să acționeze, dar care își amintește și să respire prezent când totul pare copleșitor, care știe că e în regulă să nu știe ce vrea sau ce să facă la un moment dat. Admir că nu a devenit ceea ce nu este, iar bildungsroman-ul vieții lui nu e despre cum devine el un super-om la modul general, ci despre cum obține o variantă îmbunătățită, matură, educată și în permanență educabilă a lui însuși.

DP: Andrei nu renunță la a pune întrebări continuu și a transformat acest comic într-unul personal, autoironic, cum foarte bine ai menționat. Reușește să identifice ceea ce îl afectează: „[…] nu știu cum să mă bucur – nu cred că am știut vreodată cum să arăt că-s fericit”, „ceva lipsește”, „nu renunța”, „fii ceea ce ești”, „nu reprima” etc. Oare chiar e necesar să arătăm că suntem fericiți sau că suntem ceea ce suntem? Nu este și aceasta o presiune socială pe care nu o recunoaștem? Tot mai mulți dintre noi nu își găsesc locul, nu se simt „adecvați”. Să fim doar noi, oamenii secolului XXI, cei care nu își găsesc locul? Chiar dacă reușim să găsim o cale de salvare, surprinzător este că ea nu se află niciodată în locul de unde suntem. Trebuie să ne îndepărtăm de el pentru a sesiza „presiunile” ce se abat asupra noastră. Dar oriunde te-ai duce, oriunde te-ai afla, întotdeauna vor exista întrebări despre tine. Andrei Lasc observă că nu doar el are astfel de dileme și asta îl face să fie mai detașat de propria persoană. De fapt, ce sunt „perioadele gri”?

AZ: Ca un om care se apropie în forță de pragul de 30 de ani, aș spune că „perioadă gri” înseamnă viața, pur și simplu. E șocant doar când îți dai seama că, probabil, așa trebuie să fie existența, că nu există doar bine și rău – și mi se pare că abia după vârsta de 25 de ani ai parte de micile sau marile drame care duc la revelații, mari sau mici și ele, la rândul lor. Atunci îți dai seama că nu te simți la locul tău, pleci în căutări, ai nevoie de locuri noi, de oameni noi. Și tocmai această izbire, deseori brutală, de o cultură complet nouă pentru tine, de un mediu diferit, te pune față în față cu tine. Te vezi în profunzime și îți observi reacțiile în fața a ceea ce e nou și descoperi, la fel ca Andrei Lasc, faptul că sentimentele sunt, în linii mari, aceleași și pentru fosta iubită, și pentru femeia nou întâlnită în încercarea de (re)găsire a sinelui, așa cum mâncarea tradițională de pe un alt continent îl poate duce cu gândul la bucatele bunicii sau culorile țipătoare din jur îi pot reaminti de ceva familiar. Avem nevoie, până la urmă, să fim puși în situații variate tocmai pentru a vedea ce e constant la noi în fiecare dintre aceste cazuri. Pentru că, de pierdem tot, să știm ce poate rămâne ferm și neclintit în noi. Iar Andrei probabil că a găsit în el tocmai echilibrul care, la începutul cărții, pare să îi lipsească.

DP: Pot spune că am reușit să fac și eu o călătorie interioară citind cartea lui Andrei Lasc. Am cunoscut și o parte din țările Asiei, dar cel mai mult am început să învăț să las să curgă emoțiile, trăirile, conexiunile cu alți oameni. Pentru mine viața este o călătorie continuă ce nu trebuie evitată. Cu ce lecție ai rămas după lectura cărții 07:07 – Cu sufletul în Est?

AZ: Eu cred că în viață apar cărțile, la fel ca oamenii, când avem nevoie de o lecție anume, iar de 07:07 – Cu sufletul în Est m-am apucat chiar când mă deranja foarte tare faptul că eram incapabilă să iau decizii, asta pentru că nu știam ce îmi doream. Iar cartea lui Andrei Lasc mi-a dovedit, prin rolul ei de tampon între mine și o cultură a meditației și a păcii spirituale, că este perfect în regulă să nu știi întotdeauna ce îți dorești.


Nu vânăm bestsellers, nu salvăm autori. Găsești cartea discutată aici.
Poți interveni oricând în dialogul nostru!

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *