lectură în dialog | Kurt Vonnegut – Barbă Albastră

Dragoș Preutescu și Anca Zaharia și-au dat seama, ca mulți alții înaintea lor, că degeaba citești dacă nu începi să și discuți despre cărțile astfel descoperite, prin urmare începem o serie de recenzii altfel: alegem o carte, o citește fiecare dintre noi, iar dialogul rezultat (care deseori începe chiar înainte de a ajunge la finalul cărții) îl citiți aici, în rubrica Lectură în dialog. Astăzi vă arătăm și vouă ce am discutat după ce am citit Barbă Albastră, scrisă de Kurt Vonnegut, și vă invităm și pe voi să ne „întrerupeți” cu idei noi, întrebări sau concluzii.

Biografia ireală a realului tragic

AZ: Cine mă cunoaște, știe că râd greu la cărți, filme, glume, chiar bancuri. Majoritatea fiind caracterizate (doar) de trivialitate și vulgaritate, nu mă încântă și nu mă impresionează, pentru că să înjurăm sau să fim vulgari reușim cu toții fără efort, sunt sigură. La Barbă Albastră, am râs chiar de la primele pagini, m-a prins foarte repede și, la fiecare câteva pagini, îmi tot spuneam, ba uneori cu voce tare: „Iată umorul așa cum trebuie el să fie, cu referințe, cu o anume structură și complexitate”. Nu ți s-a părut că, dincolo de orice, dincolo chiar de tragismul care a însemnat soarta armenilor, un element central este comicul? De limbaj, de situație.

DP: Îmi aduc aminte două versuri care mă inspiră atunci când totul devine mai greu: „Întotdeauna voi lua viața mai în râs / cu o octavă mai sus”. Oamenii inteligenți, trecuți prin tulburările vieții, găsesc de cele mai multe ori scăpare prin umor. Ironia vieții merge mai mereu mână în mână cu tragismul. Kurt Vonnegut e un autor trecut prin viață și are de unde să mobilizeze situații comice pentru personajele sale, nu doar pentru cele din romanul Barbă Albastră. Rabo Karabekian pare a spune: „Nu am murit, deci îmi puteți citi biografia”. Eu spun că fiecare detaliu important din roman e un mesaj al ironiei tragismului.

AZ: Este, este exact ceea ce iese când tu, ca persoană, nu te iei în serios. Dovadă de tărie interioară, dacă e să mă întrebe cineva pe mine. Și chiar așa este și Rabo, personajul nostru, gata oricând să-și ia în râs propria viață, greutățile prin care a trecut, prietenii pe care i-a avut și modurile ilare în care i-a pierdut pe mulți dintre ei, naivitatea de care a dat dovadă în momente critice. Poate de aici și profunzimea. Rabo a ajuns atât de jos uneori și a privit atât de profund în sine însuși, încât s-a întors cumva vindecat de sine, de orgolii, de unde și capacitatea de a reuși să se dea deoparte ca să vadă și pădurea, și copacii. Pare a spune, cum bine zici, un fel de: „Oricum nimic nu contează, eu nu contez, luați și citiți. Vi se pare ceva remarcabil la viața mea care, iată, se sfârșește oricum?”

DP: Romanul lui Kurt Vonnegut vrea să ofere și o imagine a oamenilor care s-au confruntat cu un război. Pare un joc al iluziilor crezând că trecutul îl poți uita definitiv. Rabo Karabekian e conștient de acest lucru. Tocmai și de aici se naște acel „sindrom al supraviețuirii”. Iar acest sindrom poate fi combătut prin umor și artă. Oare autorul încearcă să arate că mișcarea abstract expresionistă este o urmare a războiului? Și o altă întrebare care mi se pare firească este: de ce această mișcare artistică se naște tocmai în SUA? E o ironie subtilă a autorului, zic eu. În SUA au ajuns cei care doresc să supraviețuiască. Tot Rabo pare să ne spună: „Iată, așa ne manifestăm noi, cei care suntem alungați din rădăcinile identitare. Asta putem să oferim celorlalți”.

AZ: Cu siguranță nu este nimic ales la întâmplare, de vreme ce autorul vrea să transmită un anume mesaj prin intermediul unui anume tip de personaj: „Am avut destui prieteni care s-au sinucis, dar nu am fost niciodată în stare să înțeleg necesitatea dramatică a acestui gest, pe care Marilee l-a identificat în piesa lui Ibsen. Faptul că nu pot înțelege această necesitate e probabil un alt semn al superficialității mele, ca participant la acea viață care consideră arta ceva serios.” Pare chiar că Rabo a înțeles niște lucruri atât de complexe despre viață, încât nici măcar să-i înțelegem raționamentul nu am reuși, astfel că preferă să arunce vina tot asupra lui: poate sunt eu prea superficial, sigur nu înțeleg generațiile tinere etc. Din același motiv, cred , nu ne dezvăluie de la început ce are ascuns în magazia de cartofi. Dacă ne-ar spune de la început, pur și simplu n-am înțelege dimensiunile și implicațiile unei astfel de „comori” demne de un Barbă Albastră.

DP: Nu avem cum să nu remarcăm alternanța timpilor istorici în povestea lui Rabo, care ne ajută să observăm unde se naște ceva și unde se ajunge. Oare care perioadă istorică e mai bolnăvicioasă, cea în care a trăit Rabo, sau cea în care trăiește Circe? Personajul nu caută un conflict cu generațiile care îl vor succeda, sau cu cele de dinaintea lui, doar arată câtă ironie și tragism stau în statutul său social, pe care nici nu-l revendică, nici nu-l transmite mai departe cu aroganță. Chiar Rabo ne spune că „secretul cel mai murdar al acestei țări, mă tem, este că prea mulți dintre cetățenii săi își închipuie că aparțin unei civilizații mult mai înaintate, existentă într-altă parte a lumii”. El nu are această impresie, tocmai motivul pentru care nu consideră opera sa de artă ceva deosebit, ceva nemaiîntâlnit. E cumva o greșeală că nu participă la această tendință de a vorbi prin artă cu disperare (abstract expresionismul)?

AZ: Nu doar că nu este o greșeală, ci modul lui de abordare a artei este cel de abordare a vieții în general: nimic nu contează prea mult, nu putem și nu trebuie să ne luăm prea mult în serios. Fiind artist el însuși, știind cum se naște un obiect de artă, cunoscând dedesubturile, nu se lasă impresionat de nimic – nici amintirile din război nu-l mai mișcă.

DP: Nu cred într-o delăsare la Rabo Karabekian, cât mai degrabă într-o detașare și detașarea nu înseamnă întotdeauna lipsa gândirii. Dacă nu te mai impresionează nimic, atunci nu gândești și nu simți nimic. Pe când personajul nostru este curios de viziunea asupra artei ce stăruie în lumea ce îl înconjoară. Prietenul său, Paul Slazinger (scriitor) spune: „Ce e literatura altceva, Rabo, mă întrebă el odată, decât o informare privitor la problemele moleculelor care nu prezintă nici o importanță pentru nimeni altcineva, în întreg Universul nostru, în afară de cele câteva molecule purtătoare de boala numită gândire?”. Personajul convocat în literatură de Kurt Vonnegut ne dovedește că nu trebuie să fim lipsiți de gândire.

AZ: Personajul lui Kurt Vonnegut, ca întreg romanul lui, invită cald la gândirea fără emiterea de judecăți de valoare – sau, atunci când acestea apar, ele sunt spuse pe un ton lejer, glumeț. Singurul lucru pe care-l are Karabekian în comun cu Barbă Albastră este secretul dintr-o cameră la care nimeni nu are acces. Abia acolo, în secretul din magazia de cartofi, am descoperit o ușoară urmă de Karabekian sobru, care mi-a plăcut la fel de mult ca acela cu care m-am obișnuit în primele sute de pagini. O carte de recomandat, e clar, una care să te destindă și care să-ți dea și una-două-trei idei de căutat pe Google apoi.


Nu vânăm bestsellers, nu salvăm autori. Găsești cartea discutată aici.
Poți interveni oricând în dialogul nostru!

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *