„Răul trebuie combătut. Tot timpul.”

Abia după ce am trecut de jumătatea romanului Răul a început să-mi placă cu adevărat cartea; tot atunci m-a prins și acțiunea, de fapt, și m-a cucerit personajul care se aruncă în luptă ca un kamikaze într-o epocă în care abuzul și hărțuirea din sistemul educațional nu puteau fi filmate și distribuite, iar asta mi-a amintit cumva de un vers de-ale lui Cheloo, despre băiatul de oraș, care nu mai dă „cu pumnul, dă mesaj”.

Nici nu vreau să intru în discuția despre ce e mai onorabil: ce era atunci, când luptai (fizic) sau erai eliminat (oare chiar construia caractere sau doar „preda” violența din generație în generație?) ori ce e acum, când există tot mai multe mijloace prin care te poți apăra și prin care poți chiar să-i aperi pe ceilalți, schimbând sisteme.

Așadar, Răul e despre un copil care are parte de violențe greu de îndurat în familie; la școală, el devine călăul pentru ceilalți. Este nevoit să schimbe școala, își promite ca, odată cu școala lăsată-n urmă, duse să-i fie și obiceiurile, din dorința de a termina cu bine ciclul de învățământ, de a obține o diplomă care să-i ușureze viața de adult. Însă, așa cum se întâmplă în cărți și-n filme, dar mai ales în viață, planul de la început nu se potrivește cu planurile altora, cărora trebuie să le facem față.

Personajul este extrem de puternic, fizic și mental, este inteligent și calculat. Mi-a mai adus aminte și de versuri din Boy in a Bubble, a lui Alec Benjamin, asta în strânsă legătură cu modelarea interioară a unui individ prin aplicarea constantă de lovituri dintre cele mai groaznice de către un membru al familiei, și știu că nu ajunge să-ți placă niciodată (sick sick look, but I like it though, din melodia anterior menționată), dar te învață.

Te învață lucruri despre tine, despre ceilalți. Te învață că durerea trece, semnele poate că trec și ele, iar dezamăgirea din ochii celui care încearcă să te reducă la nimic merită fiecare lovitură. Și privirea aceea dezorientată pe care o au când încep a te bănui că poate le ești superior, atunci când nu cedezi când și cum s-ar aștepta. „Ura poate domoli durerea până la limită”, spune Erik vorbind despre „ura inteligentă”, iar eu cred la fel.

Mi-a plăcut că e totul despre Erik, personajul nostru; odată lăsat în urmă un personaj (de exemplu, părinții), nu se mai revine asupra acestuia în momente-cheie. Chiar la final apare mama, cântând la pian, apoi strângând masa, ca de obicei, și mai apare Bătrânul, martor acum al devenirii fiului pe care el l-a influențat.


„Nu crezi că lumea e plină de oameni care n-au nici o fărâmă de dreptate, dar care sunt superconvinși că au? Îți închipui că toți naziștii doar făceau pe naziștii? Printre milioanele de naziști trebuie să fi fost destui care erau convinși că aveau dreptate.”


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, cartea se găsește aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *