(Dezastrul de la) Cernobîl – cartea sau filmul?

Despre Cernobîl știa cam toată lumea, deși a devenit „la modă” abia odată cu apariția miniseriei omonime, coproducție HBO și Sky. Spun că știa cam toată lumea, cu accent pe acest „cam”, pentru că după ce a intrat în trenduri și a urcat în preferințele de vizionare, destul de mulți oameni s-au întrebat, online și-n văzul tuturor, „de ce nu avem și un al doilea sezon cu un subiect așa interesant” sau „de ce o fi scos și Svetlana aia carte după serial?”

„Nici n-o să observăm cum o să dispărem”, asta spune unul dintre martorii accidentului de la Cernobîl, iar asta cred că rezumă cam tot ce facem noi, specia umană. Ce ne facem nouă și altora, ce facem animalelor, păsărilor, peștilor.

Miniseria e relativ soft, cel puțin în comparație cu cartea Svetlanei Aleksievici, aflată la baza unor idei și fire narative din film. Deși și acesta din urmă e foarte bine realizat, cu o grafică impresionantă, parcă nu poate depăși mărturia cruntă a soției pompierului Ignatenko, de exemplu, sau pe cele ale copiilor născuți în preajma anului 1986, acum captivi pe viață în spitale, cu speranțe de viață extrem de reduse, cei mai mulți pe jumătate morți. Bine, greșit spun „acum”, căci acest prezent se aplică, de fapt, anului 1997, atunci când a apărut inițial cartea cu mărturiile adunate de Aleksievici.

Ca să rezum ideea cu care vreau să răspund la întrebarea din titlu: da, amândouă. Și cartea, și filmul. Dacă nimeni și nimic altceva nu ne învață să avem grijă de noi și că grija față de absolut tot ce ne înconjoară tot grijă față de noi înșine este, poate o carte de puțin peste 300 de pagini și o miniserie care a prins la public ne mai deschid, fie și-un milimetru, ochii.

Oricum ar fi miniseria HBO (pe care, insist, o recomand), cartea adună și nu cenzurează în vreun fel lamentări, frustrări, secvențe de neputință și neînțelegere verbalizate, strigate, plânse. Oameni care îi descriu pe cei pe care i-au pierdut, oameni care își imaginează, căci n-au cum altfel, ce-ar fi putut fi viețile lor fără nebunia și teama pe care le-a adus Cernobîl. Ar fi fost „normali”. S-ar fi bucurat de banalitățile vieții și nimeni nu i-ar fi privit cu frica de a-i atinge. N-ar fi trăit discriminare, n-ar fi fost înconjurați de moartea care vine nevăzută, nu ca în cazul unui război, de exemplu. N-ar fi fost puși, oameni simpli și dependenți de concret, de animalele din curte și de siguranța hranei și acoperișului de deasupra capului pentru ziua de mâine, în fața unor pseudo-alegeri pe care, oricum, nici nu le-au făcut ei pentru ei.

N-aș vrea să mă duc, deși e inevitabil, în zona în care să mă întreb de ce a prins serialul de cinci episoade de pe HBO. De ce s-a umplut locul cu influencers după ce-au văzut serialul. De ce au fost atrași de tot ce ieșea din sfera lor de înțelegere a „normalului”. Mi-am găsit răspunsul chiar pe ultima pagină a cărții, acolo unde este descris „turismul nuclear”: oameni care, doritori de adrenalină, plătesc pentru un sejur cu senzații tari în zona afectată. Au parte de picnicuri cu alimente safe, mimează o zi de viață printre jucăriile decapitate de timp și suflate de vânt în aria părăsită.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; când și dacă revine în stoc, găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *