Dincolo de bine și rău, acolo unde cântă racii

M-a fascinat dintotdeauna — să spun, mai degrabă, că mă obsedează? — limitele voalate dintre bine și rău, felul în care acestea se întrepătrund și dau naștere, din alb și negru, unor nuanțe care pot schimba complet înțelegerea cuiva asupra unui eveniment, asupra unei persoane. Tocmai limita aceasta tulbure dintre definitivul impus de împărțirea lumii în bine și rău este spațiul magic în care are loc acțiunea din Acolo unde cântă racii, una dintre cele mai frumoase și emoționante cărți pe care le-am citit — și care pare că are toate șansele să urce în topul favoritelor mele din toate timpurile, alături de O viață măruntă (scris aici, citit de aproape 12 000 de ori, tare mă bucură asta), Acasă, pe drum (scris aici) și Bucuria vieții.

Sunt extrem de diferite aceste patru cărți din topul meu și am o explicație pentru asta: includ aici cărțile care chiar m-au schimbat, care m-au afectat într-un fel sau altul, mi-au deschis ochii spre o direcție pe care eu aveam certitudinea că o văd exact așa cum este.

Dacă despre O viață măruntă pot spune că mi-a vindecat rămășițele unei copilării și adolescențe în care am fost crescută învățând homofobia, după Acasă, pe drum, n-am mai zis niciodată despre o persoană dintr-un grup defavorizat „De ce mai face copii?” și „De ce nu schimbă ceva dacă îi merge rău?”, iar după Bucuria vieții mi-am asumat că arta cere absolut orice sacrificiu pe care ești dispus să-l faci, după Acolo unde cântă racii am revăzut o copilărie care știu că e complet diferită pentru o fetiță marginalizată, mi-am reamintit felurile în care te schimbă izolarea și toate lucrurile oribile și minunate pe care le trăiești și pe care ești dispus să le faci, să ți le faci din dorința de a aparține cuiva, unui om sau unui grup căruia să îi pese de tine.

Lucru care mă duce, vorbind despre groaznic și extraordinar, la o carte pe care am tradus-o la finalul anului trecut: Partea urâtă și minunată a lucrurilor. La fel ca în romanul de debut al Deliei Owens, cartea lui Bryn Greenwood explorează felul în care copilul, în general, este un element aparent neajutorat, de care o familie întreagă se poate dezice ușor, care poate fi abandonat și chinuit, peste a cărui condiție de om se poate trece extrem de ușor, dar care are șansele, cu atât mai mult, se pare, să se dezvolte în moduri de neimaginat.

Kya, personajul central, a devenit rapid preferata mea pentru că e imposibil să nu empatizezi cu un copil al mlaștinii abandonat, care face tot posibilul să supraviețuiască singur, în același timp respectând legi și reguli, dar și desenând un traseu propriu unde sinele este pus mai presus de orice. Este imposibil, tind să insist, să nu ți se pară juste metodele ei, felul în care fuge de oameni și cum își găsește răspunsurile în flora și fauna în mijlocul căreia trăiește și din care devine parte activă, studiind pe cont propriu și croindu-și o lume pe potriva ei, fără compromisuri, fără suferință. Kya este personajul despre care mi-ar plăcea să scriu zeci de pagini; mă abțin și vă cer doar să dați o șansă primelor 10-20 de pagini. De acolo, totul va veni natural.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *