M-a fascinat dintotdeauna — să spun, mai degrabă, că mă obsedează? — limitele voalate dintre bine și rău, felul în care acestea se întrepătrund și dau naștere, din alb și negru, unor nuanțe care pot schimba complet înțelegerea cuiva asupra unui eveniment, asupra unei persoane. Tocmai limita aceasta tulbure dintre definitivul impus de împărțirea lumii în bine și rău este spațiul magic în care are loc acțiunea din Acolo unde cântă racii, una dintre cele mai frumoase și emoționante cărți pe care le-am citit — și care pare că are toate șansele să urce în topul favoritelor mele din toate timpurile, alături de O viață măruntă (scris aici, citit de aproape 12 000 de ori, tare mă bucură asta), Acasă, pe drum (scris aici) și Bucuria vieții. Continue reading