Lea Ypi este profesoară de teorie politică în Londra și a scris Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, publicată la noi în 2024 de editura Pandora M, în colecția Anansi Ego, tradusă din engleză de Bertha Savu. M-a surprins – și nu prea – să descopăr atâtea asemănări între copilăria mea și cea pre și post anii ’90 în Albania.
După dispariția sistemului comunist, fetița din carte, Pionier al Patriei în vechiul regim, descoperă cu uimire și chiar revoltă neconcordanțele lumii în care s-a trezit și pe care nu o mai înțelege, deși încearcă din răsputeri.
Elementele „inofensive” ale copilăriei se suprapun pe un fundal cu multă politică, discuții mature despre libertate, moarte, religie, transformarea lăcașurilor de cult în centre sportive.
De fapt, totul e politic, chiar și-atunci când nu e explicit astfel: îndoctrinarea are loc la școală și-n mediul public, iar familia este obligată să mențină și acasă același discurs, în ciuda convingerilor personale, din motive care cu siguranță ne sunt familiare dintr-un trecut nu atât de îndepărtat al țării noastre.
Familiare cred că ne sunt și: statul la cozi, respectarea regulilor – beneficiile pe care le aduce obediența și riscurile implicate de încălcarea lor, marile conflicte iscate între vecini sau prieteni pentru lucruri de nimic (aici, furtul unei doze goale de Cola, al cărei rol era ornamental, dar și o declarație de statut), raportarea nesănătoasă și paranoică la cei din Vest și la străini în general.
La schimbarea regimului, mulți dintre albanezi pornesc spre Italia – colega autoarei, o fată de 13 ani, fuge de-acasă cu un băiat; mama ei face și ea un pas surprinzător peste granițe. Tot acum, când lumea li se deschide altfel în față, cu tot cu piedicile și posibilitățile democrației, are și ea revelația că dozele „decorative” au și suc în ele, că biografiile pot deschide uși sau pot închide și cele mai banale căi de acces spre un trai decent și demn: abia după 1990 se află și adevărul despre familia ei, iar conștientizarea faptului că-n vechiul regim n-ar fi avut dreptul să aspire la mai mult o impactează într-un mod care m-a uimit.
Contactul cu exteriorul, venit în doze infime înainte, își dezvăluie paradoxul: acum, când au voie să plece, nu-i mai primesc țările care înainte le ofereau găzduire. Totodată, albanezii descoperă că nu sunt unici în problemele lor – n-au fost și-n continuare nu vor fi. Tranziția s-ar putea să ne fie și ea familiară pentru că e lentă, dureroasă, frustrantă și generatoare de nostalgii sau de comportamente și reacții extreme.
Când începe să îi arate mai mult din viața ei trecută, bunica devine un personaj fascinant, la fel ca bunicul. Tatăl, pe de altă parte, la fel ca autoarea, găsește hibe în ambele regimuri și chiar asemănări pe care nu le-aș comenta:
Tata a presupus, ca mulți alții din generația sa, că libertatea se pierde atunci când alții ne spun cum să gândim, ce să facem, unde să mergem. În scurt timp, și-a dat seama că forțele coercitive nu trebuie să ia întotdeauna o formă atât de directă. Socialismul îi refuzase șanse de a fi ceea ce își dorise, de a face greșeli și de a învăța din ele, de a explora lumea în condițiile lui. Capitalismul le refuza această șansă altor oameni, oameni care depindeau de deciziile lui, care lucrau în port. Lupta de clasă nu se terminase. (pag. 266)
Experimentarea acestei tranziții, mai ales la vârsta adolescenței (nefericite, cum este caracterizată în carte), pare un test cu-atât mai greu de trecut. Schimbările sunt prea multe, prea mari și prea bruște și se desfășoară oricum fără un ghidaj, iar întreaga societate, ca Lea însăși, este forțată să descopere din mers regulile după care ar putea încerca să funcționeze sau, cine știe, chiar să câștige, să se afirme ceva mai mult decât în trecut.
Războiul civil albanez este încă o confirmare a acestei colosale dezorientări a întregii populații.
Eu aș oferi Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei mai ales celor de vârsta mea sau mai tineri ca mine, dar și nostalgicilor care insistă să idealizeze o prea lungă etapă care, obiectiv vorbind, nu prezintă suficiente argumente valide pentru a putea fi ținută într-o astfel de cutiuță specială cu amintiri plăcute.
Poți citi cartea asta ca să afli singur(ă) ce a fost o mare parte din Europa înainte de anii 1990 și destul de mult după. Dacă nu îți amintești sau dacă ai intrat mai târziu în acest „demonic” peisaj capitalist. Și după aceea, trecând prin alte atâtea surse de documentare pe care deschiderea către lume ni le pune la dispoziție, cum ar fi internetul, să îți formezi o opinie. Și nu mă refer aici la primul site care colecționează teorii ale conspirației și profitabile dezinformări, ci la documentare pe bune. Și pe aceea te poate învăța tot internetul să o faci, dacă nu ai alte surse.
Totul e să vrei să înveți.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply