Când am citit Copilul de nisip, cea mai apreciată carte a lui Tahar Ben Jelloun, ceva din stilul romanului nu m-a convins, nu mi s-a potrivit, așa că am ezitat puțin înainte de a trece la Mierea și amarul, care însă a reușit să îmi schimbe complet părerea, să mă prindă în țesătura sa complexă și să mă scoată, pe la ultimele pagini, un alt om. Unul mai conștient de binecuvântările și blestemele vieții în general, precum și-ale traiului în anumite sisteme sociale și culturale-n particular. În cazul acesta, cele neprietenoase cu libertățile femeilor, cu drepturile omului, cu glasurile care își revendică drepturi și opinii.
Mierea și amarul a apărut în franceză în 2021, iar în românește a fost tradusă de Mihaela Stan pentru editura Nemira și publicată în 2024 în colecția Babel. Are puțin peste 220 de pagini, iar romanul e scris pe mai multe voci – acestea oferă perspective multiple și diverse, fie complementare, fie opuse. În final, toate acestea alcătuiesc un tablou detaliat tragic, cutremurător prin elementele recognoscibile în fiecare cultură, chiar dacă în proporții diferite.
Sinteză
Într-o cultură care obligă la tăcere și supunere, un cuplu marocan ajunge împreună prin intermediul unei căsătorii impuse care aduce cu sine renunțări, compromisuri, deznădejde și inevitabile dezbinări ce vin după nereușite mici și mari, constante și care erodează cuplul îmbibat de nefericirea din care fiecare se alimentează de parcă ar fi energie vitală.
Vocilor celor doi, Mourad și Malika, tot mai bătrâni și măcinați de ură, li se adaugă cea a fiicei, Samia – o poetă sensibilă care ține un jurnal reprezentativ pentru generații întregi de femei, precum și cea a unui tânăr imigrant, Viad fiind singurul element bun din afara familiei, unul în care bătrânii văd o mână care li se întinde pentru salvarea proprie și pentru pedepsirea celuilalt. Conform copertei a patra, acest străin ar trebui să fie mierea care să „înmoaie amărăciunea celor înșelați de soartă”.
Pe final intervin și poveștile celor doi frați ai Samiei, Moncef (fratele cel mai mic, cel care s-a salvat) și Adam (contaminat de apropiere), care completează o imagine de ansamblu tulburătoare, a abuzurilor și tăcerii, a rușinii și violurilor, a dramelor trăite de femei în spatele ușilor închise după regulile stabilite și aplicate de bărbați.
De la căsătorie la ură
Casa în care stau Mourad și Malika este în sine un personaj, chiar dacă cei doi s-au retras într-un subsol de 49 mp unde nu au ferestre:
Suntem îngropați sub această casă care, văzută din exterior, oferă totuși imaginea unei frumoase reușite. Casa ne strivește. Casa ne sfidează. Casa ne omoară încet. A fost scena fericirii noastre scurte și a nenorocirii noastre permanente. Soția mea vorbește despre casă ca și cum ar fi o bătrână rea care ne poartă pică. (pag. 9)
Salonul de deasupra, acolo unde acum este totul închis pe vecie, fusese pregătit pentru nunta fiicei celor doi, dar mai există doar ca să servească „drept căcăstoare pentru pisicile vagaboande” (pag. 13). Fără să știm unde a dispărut Samia, în primă instanță avem acces doar la frânturile de informație oferite de bătrâni în retrospectivă și așa aflăm că asupra lor s-a abătut ceva ce poate fi descris în multiple moduri: „deochi”, „blestem” sau „o mânie a cerului”.
Viața prin și pentru poezie
Într-o cultură în care controlul părinților, în primul rând, este înfiorător, Samia trăiește prin și pentru poezie. Această sensibilitate îi deschide uși nebănuite, căci poate vedea clar adevăratele fețe ale părinților ei: mama e autoritară și rece, tatăl se teme de ea.
În cele din urmă, din nefericire, aceeași sete de poezie, cunoaștere și afirmare o pune în pericole de moarte, despre care nici măcar nu poate discuta cu nimeni: a vorbi despre pericol înseamnă a accepta posibilitatea rușinii de a fi victimă, iar acest lucru este nepermis.
Părinții, așa cum sunt ei văzuți de copii
Și Samia, și Mourad au observații de-a dreptul poetice, sensibile și emoționante despre viață, despre durere și înstrăinare. El, spre exemplu, își privește soția cu ceva mai multă îngăduință și remarcă faptul că acum, spre deosebire de tinerețea în care a fost frumoasă, Malika e urâtă, iar această față care „este o catastrofă” o pune direct pe seama sufletului care i se reflectă pe chip.
Samia știe și ea că mama ei e rea, că manipulează, ocărăște și chiar lovește, impunându-și astfel punctul de vedere. Malika nu e prezentă nici când fiicei îi vine menstruația pentru prima dată, și nici în alte momente în care fiica minoră ar avea nevoie, mama sa fiind prea ocupată cu maniile și obsesiile legate de lipsurile materiale pe care i le reproșează soțului, de invidia față de oricine i se pare ei că are mai mult.
În plus, mama îi umblă constant prin lucruri, în vreme ce tatăl, am spune că neașteptat, respectă intimitatea fiicei.
Cu toate acestea, e evident că și fricile pe care le simte Malika sunt valide, însă sunt extrem de prost gestionate. Soții împart, la urma urmei, aceeași realitate obiectivă, însă sunt în lumi paralele din punct de vedere afectiv și emoțional, singurul lor punct comun fiind tocmai lipsa comunicării care le-ar putea înlesni perspective și din felia de adevăr a celuilalt. Astfel, în acest univers singuratic, înstrăinarea de familie este o consecință naturală, care se instalează tot mai ferm pe zi ce trece, transformând totul în aspecte ireconciliabile.
Am regăsit de mai multe ori câteva idei care mi-au rămas și au revenit obsedant în minte: una ar fi că din obiceiurile lor face parte corupția, o stare de fapt cu care personajele par resemnate, în mod trist. O alta privește culturile și societățile în care cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei femei este fie violul, fie divorțul, fie ambele, făcând moartea preferabilă acestor false rușini. O alta, dependența de părerile celorlalți, care astfel validează sau invalidează experiențe și vieți în sine. Totul pe un fundal în care religia (aici, musulmană, dar ar putea fi oricare alta) dictează destine și permite, prin funcția sa de „spălătorie”, curățarea tocmai a celor care păcătuiesc cel mai mult.
Mierea și amarul e critică socială, e denunț și rebeliune, e furie îndreptățită și argument valid. E povestea alcătuită din multe alte povești ale unor oameni care nu s-au născut răi, ci au devenit sau au permis să devină, considerându-se rotițe prea mici într-un angrenaj monstru și la propriu, și la figurat.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply