După câțiva ani și câteva cărți de la Teoria tăcerii, Iulian Tănase propune ceva nou: Teoria fricii. Un roman de peste 500 de pagini ce a apărut la Editura Trei pe finalul anului 2023, explorând tipuri de frici (gura uscată, tremurul picioarelor, inadecvarea, atacurile de panică) într-o construcție mai complexă și evident diferită de anterior menționata carte ce filosofa în privința tăcerilor.
Rezumat
Tase, personaj principal, e un bărbat de aproape 50 de ani care vrea să facă stand-up, dar are trac. Ajunge să-și facă propriul club și-i dă un nume pe măsură, Stage Fright Club, iar acolo îi invită pe scenă pe scriitorii lui preferați. Morți, desigur, dar asta nu-i împiedică să navigheze între stiluri diverse și să vireze de la comedie la poezie, de la tragedie la relatări relevante istoric sau de-a dreptul personale.
Invitații sunt, printre alții, Daniil Harms, Bukowski, Erofeev, Bohumil Hrabal, Sylvia Plath, Virginia Woolf, Eminescu. Dincolo de firul care-l urmărește pe Tase (în relație cu sine și singurătatea, ca părinte și ca iubit), e fascinant de urmărit în câte narațiuni paralele se ramifică romanul odată cu urcarea pe scenă a invitaților de la Stage Fright Club, fiecare contribuind cu vocea proprie și stilul personal inconfundabil.
Recenzie
Cu aceleași jocuri de cuvinte ingenioase cu care ne-a obișnuit de la începuturile sale într-ale scrisului, autorul transformă în comedie majoritatea dramelor și dă astfel o notă de maturitate personajului care își reafirmă personalitatea fără jena omului care vrea să facă pe plac cuiva. E ce e și nu își cere sau își caută scuze, chiar dimpotrivă.
Are ceva bukowskian întreg romanul și dă senzația că ai citi alte câteva cărți în paralel (datorită referințelor multiple și autoreferențialității), dar are și o doză de poezie prin toată suferința și frica, bineînțeles că făcând scurte opriri în absurdul lui Ionesco și condimentând totul cu o aură difuză din dadaismul lui Tzara.
Durerea și suferința se transformă în literatură și la Tase, și la alte personaje („am făcut din suferința de atunci o durere frumoasă, la care au avut acces mii de oameni”, pag. 71), copilul interior își face simțită prezența (nu în context chiar fericit, totuși), iar la un moment dat intrăm și-n știința din spatele râsului, când se subliniază beneficiile sociale și cele pentru sănătate.
Am găsit, în romanul acesta, umorul raportat la corectitudinea politică, talentul în raport cu caracterul, râsul ca responsabilitate („e responsabilitatea mea s-o fac pe mama să râdă”, pag. 84), dar și aluzii la scandaluri recente din lumea literară (eu sunt în tabăra lui Tase, dacă vă întrebați), la situația politică pe plan mondial, precum și anacronisme (necesare și inevitabile, dacă ne gândim la invitații care fac stand-up la Stage Fright Club).
Avem și-un playlist care curge odată cu narațiunea, vă recomand să și ascultați piesele propuse în timp ce citiți, se leagă extraordinar de bine de narațiune. Apropo de asta, veți remarca faptul că romanul este, în sine, ca un foarte bun show de stand-up: Iulian Tănase ia multe elemente disparate, deci fără legătură aparentă, și le pune în niște situații și contexte ce dau naștere unor corelații surprinzătoare și care astfel unifică totul, în final, printr-un fir roșu pe cât de evident, pe atât de ușor de omis la o parcurgere superficială a cărții.
Când am ajuns la ultimele pagini, am zis despre Teoria fricii că este totodată și teoria vulnerabilizării ca super-putere, a onestității față de sine și cititor. Dacă vrei un rezumat extrem de succint, aș zice despre cartea asta că e un mare îndemn la Carpe Diem, că surprinde esența stand-up-ului, dar și a vieții, și că „scriitorii care au scris infinit mai mult decât au trăit nu sunt OK”. Iulian Tănase, din fericire pentru cititorii săi, pare să fi trăit destule!
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply