Am așteptat ceva mai mult de 5 ani ca să scriu asta. Am așteptat, de fapt, ca să disec în felurite moduri dacă să fac acest efort, întrebându-mă dacă să mă dedic niște zeci de minute scrierii unui astfel de articol nu e mai degrabă o pierdere de timp – știți filosofia mea: dacă nu ai de zis de bine, alege să taci!

Dar tocmai din dorința asta de a face bine vreau să povestesc urechilor care vor să audă cum am lucrat eu în cadrul unui MLM cam un an și jumătate, de la începutul lui 2011 până aproape de finalul anului 2012. Acum cred că m-am distanțat suficient de tot, deși încă mai am niște sensibilități acute la anumite melodii, expresii și moduri de abordare (a oamenilor și a existenței în general).

Studentă și predispusă la sărăcie tocmai pentru că sunt o fire – să-i spunem – boemă, artistică, visătoare și deloc practică, am ajuns la o prezentare a afacerii în care activa colega mea de facultate, o tipă superbă, absolut superbă, genul de stewardesă slabă, înaltă, păr lung, perfect proporționată pe care nu ai cum să te superi când îți spune că avionul se prăbușește. Orice mi-ar fi spus, aș fi crezut-o. Mi-a spus că are propria afacere. Wow, la nici 20 de ani? Ei, eu am ceva mai mult decât tine, mi-a spus, că am renunțat la un moment dat la școală, apoi m-am întors, în fine, voi renunța și de aici de semestrul viitor, pentru că, până în ultimul an, când termini și tu, voi avea deja suficienți bani cât să-mi plătesc diploma și să-mi mai și rămână; tu te vei strădui cu școala 3 ani, iar eu voi face destui bani cât să am, la final, și diploma de aici, și bani pentru ea, și bani de vacanțe, poșete și tot ce vreau eu. Nu-i așa că vrei și tu asta?

Nu voiam. Voiam să pot să-mi achit chiria în cămin în fiecare lună și să pot să mă duc la anticariatul din Piața Teatrului de fiecare dată când simțeam nevoia, nu o singură dată, la bursă, când uitam mereu că mai e și taxa de cămin de achitat. În orice caz, poșetele colegei mele, ale acestei dive coborâte printre muritori, erau absolut fabuloase și, cum am aflat mai târziu, una costa mai mult decât am avut eu vreodată salariul. Mult, al naibii de mult mi se pare și acum.

I-am spus, cu sinceritate, că mă văd disperată financiar și că vreau să lucrez. Cam orice, cam oriunde, doar să lucrez. Mi-a declarat că nu știe dacă sunt potrivită, dacă luăm în calcul atitudinea asta a mea, disponibilitatea de a face orice.  Tocmai, nu trebuie să fii dispusă să faci orice, așa ajungi să speli veceuri, trebuie să te setezi pe ceva, ceva absolut grandios, ceva la care acum ți se pare că nici nu te poți gândi pe de-a-ntregul. M-a prins așa? M-a prins. Am vrut să fiu și eu fabuloasă ca poșetele ei, să-mi permit nu să dau sute sau mii de euro pe o poșetă, dar vă dați seama, să poți să-ți iei cărți noi, nu pline de gândăcei striviți în pagini, cum erau la anticariat… Și ce femeie matură și responsabilă, mi-am zis, deși e doar cu 1-2 ani mai mare decât mine, are propria afacere, are firma ei, cât de tare!

La prezentarea la care am participat, toată ochi și urechi, mi-am cărat și cea mai bună prietenă după mine, eram convinsă că am depistat gaura din gardul Raiului, iar noi urma să intrăm pe acolo ca să ne îmbăiem nimfic în lapte și-n valuri năvalnice de miere lipicioasă.  Îmi pare rău și-n ziua de azi, îmi mai cer ocazional scuze pentru că am băgat-o în ceva în care nu își dorea să fie băgată, asta doar pentru că așa mi se spusese și pentru că învățam, deja, ce disprețuiam mai mult: trage de om, fă-l să se simtă prost dacă nu acceptă, fă-l să simtă că e exclusiv vina lui pentru asta, fă-l să se simtă mic, prost și bolnav și apoi acuză-l de toate acestea ca să-l faci să vadă tot în tine, acuzatorul, batjocoritorul mai degrabă, salvarea.

Am fost, în acel an și jumătate care a urmat, complet altcineva. Și nu, nu eram înainte tipa supraponderală îndopată cu cartofi prăjiți și cu ficatul mustind în alcool. Dar eram un om cu bun-simț, n-aș fi invadat niciodată spațiul personal, nu m-aș fi prefăcut niciodată – în costum, cu tocuri înalte și machiaj de femeie matură și stăpână pe sine – că mi-e excelent și că toți cei care nu-mi urmează exemplul sunt absolut suicidali, financiar în primul rând.

Dar nu doar atât, pentru că trebuia să privesc bătrâne sărmane în ochi când le spuneam, tăios și bossy, așa cum fusesem învățată (ca să nu las loc de replică și contraziceri, ci cel mult de o aprobare vinovată din priviri), că dacă veți continua așa, doamnă, veți muri în cel mult un an de zile. Nepoții dumneavoastră ce părere au că nu aveți indicele de masă corporală ideal, în ciuda faptului că aveți pensie de 300 de lei și eu vă recomand suplimente de 600 lunar? Nu-i așa că le va fi dor de dumneavoastră, bunicuță dragă, când vor ști că ați murit de încăpățânare, pentru că eu v-am dat soluția, v-am făcut-o cadou, iar dumneavoastră ați refuzat să o primiți din mâinile mele deschise cu dragoste? Și contra unei sume de multe sute de lei lunar, evident.

Oamenii au bani, mi s-a explicat. Nu e problema ta cum și de unde îi scot, tu trebuie să fii convinsă că ei îi au și că, dacă nu ți-i dau ție, îi dau altcuiva pe niște prostii. Măcar ale noastre le fac bine. Ăă, produsele noastre adică, prostiile  nu costă nimic. Ținem întruniri, seminarii și prezentări la care – absolut fascinant, recunosc! – te încarci cu atâta voie-bună și energie și optimism că te blochezi când ieși din sala de conferințe a vreunui mare hotel și vezi că munții nu se dau deoparte din calea ta, supuși și intimidați de tine, tu, divinitatea care predică încrederea și credința nestrămutată întru sfântul MLM, cel care face bine tuturor și nimănui în particular.

Am aflat, la prezentarea inițială, că afacerea nu era tocmai a colegei, ea era un „braț” al afacerii, iar acolo am văzut peste 100 de brațe, fiecare apucând hulpav pe cei invitați, prezenți acolo pentru prima oară. Și m-am mirat, multă vreme după, de ce trebuia să decizi acolo, atunci și pe loc, dacă te alături succesului prezentat sau dacă pleci acasă ca un ratat fără curaj. Kit-urile primite odată cu înscrierea costau niște bani serioși. Sigur, Doamne!, cum să crezi așa ceva, înscrierea nu era contra-cost, dar înscrierea asta venea, obligatoriu, cu kit-ul care trebuia plătit.

Dar, colega mea stimată, eu am venit aici pentru că nu am bani, nu ca să dau alții în stânga și-n drepta. De acum mi se contura mai clar terenul afacerii. Desigur, încă nu știam că ea știa că am teancuri de bani, fiecare avem, numai impulsul de a-i da pe ceva ce merită lipsea. Și ea a știut să-mi dea impulsul de a împrumuta banii care aveau să-mi asigure intrarea în cea mai de succes afacere internațională. Ei, na!, internațională? Credeam că-i a vreunui român. Deci sunt și mai multe brațe? Oho, milioane. Peste tot în lume.

Milioane de brațe care vând, teoretic, sănătate. Încă nu le contest produsele; am slăbit cu ele, m-am simțit mai bine, mi-au făcut părul fantastic. Practic, sănătatea și obținerea ei pălesc în fața sumelor astronomice pe care le dai pentru un mic-dejun, o capsulă miraculoasă cu ulei de pește și un șampon. Și nu, nici măcar asta nu e problema. Marea, imensa problemă este că totul se face cu clientul în minte abia la sfârșit, ultimul pe listă. Trebuie să vinzi cât mai mult, nu te arunca la lucruri mici și ieftine. Că trebuie să uiți cine ești și să mimezi.

Anca, nu se poate să te vadă cineva cu fața așa căzută, zâmbește, că doar nu ți-e rău! Ba da, chiar îmi e! Imposibil, nu apari așa în fața unui om, nu își va dori să fie ca tine! Chiar dacă am o zi proastă? Oh, draga mea, mai ales atunci! Crezi că mie îmi e bine mereu? Crezi că șefilor noștri le e extraordinar? Știi când spuneau, în cerc restrâns, că până nu au găsit mii de alte brațe care să li se alăture și care să lucreze pentru ei, nu aveau ce mânca și cu ce să-și plătească chiria? Da, ei sunt cei care au acum casă cu piscină și mașini de care nici n-ai auzit. Dar ei au mimat. Asta e, până la urmă, they fake it till they make it și, pe parcurs și fără să ne pară rău, scăpăm din vedere că trebuie să ne fie bine și ne comportăm ca și cum ne-ar fi!

Și niciodată, nici măcar o dată nu am văzut pe cineva, în cei aproape doi ani de MLM-uit oameni (și au fost, au fost mulți!) pe cineva care chiar să-și dorească să fie mai bun. Dar am văzut cum toți au încercat – și foarte puțini au reușit – să mimeze perfecțiunea aducătoare de bani!

Respect pentru clienți? Mai degrabă pentru banii lor. Înțelegerea mult-propovăduită dintre colegi? Nu, ne bârfeam cu toții și ne înțepam pe față cu răutăți nedemne de niciun mediu, mai ales de acela, atât de mult lăudat. Succes și pretins că acasă te scalzi în diamante? Da, genul acela de succes. Mulțumirea că faci un bine? Dacă mulțumirea e urmată îndeaproape de sume considerabile, atunci da, suntem tare bucuroși că ați reușit să scăpați de grăsimea de pe fălci!

Ce vrea un om care își printează fotografii ale mașinilor-ultimul-răcnet? Binele celor din jur, sigur. M-au speriat mereu oamenii care, aparent pentru motivația de a face mai mult bine, au nevoie să-și printeze idealul: mașina șmecheră, vila cu 648 de camere și gagica înaltă și blondă. Serios, așa îmi spui tu mie că-mi vrei binele? Arătându-mi ce vrei să obții de pe urma acelui bine? Mai bine nu, mulțumesc!

Dar nu știam atunci că poți – ba chiar că e indicat – să fugi când ceva nu e pentru tine. Recent, aproape că am fugit de la un loc de muncă unde mi se ceruse, la fel, să printez ce îmi doresc. Pot să mă concentrez, vă rog frumos, pe ce vreau să fiu? Sau e prea mult pentru o afacere care se pretinde a nu fi afacere, ci doar bunătate ultra-revărsată peste tot. Orice aș face, vreau să mă găsesc, să mă apropii tot mai mult de mine. Și să fiu a naibii dacă așa, cu vreo mașină lipită de perete, la rezoluție prostă, pot fi un om mai bun.

Cine mai sunt eu, dacă toate scopurile mele sunt materiale, iar restul scopurilor (mici și externe) sunt, de fapt, niște mijloace prin care eu să obțin afurisenia aia de mașină și de gagică și de poșetă din piele de minotaur?

Ce vreau să spun e că: dacă nu vi se potrivește, dacă nu simțiți că sunteți construiți exact sau cât mai exact pe schema care vi se propune, nu faceți acel ceva care va mai aduce, în cel mai bun caz, un braț care să tragă din buzunarul celuilalt pentru a băga în al lui. Nu preferați cantitatea, că îmbătrâniți și o să doară. Nu alegeți scurtături, că vă împiedicați la un moment dat. Și nu faceți compromisuri că, la fel, îmbătrâniți și o să vă fie rușine să vă uitați în oglindă. Atât. Iar MLM-urile (că am trecut prin câteva în total, în liceu și facultate) tocmai de aceste superficialități fac abuz. Mai bine nu.

(foto: pexels.com)

Facebook Comments