Naționalism, prejudecăți social-culturale și lumi ipocrite care, în numele iubirii de țară și divinitate, sacrifică oameni reali

Cântecul inimilor rebele este un roman apărut în colecția Folio a Editurii Litera în 2025, în traducerea din limba engleză a Adrianei Bădescu, și e prima mea întâlnire cu scriitoarea Thrity Umrigar, care în cartea de față construiește o poveste emoționantă și foarte credibilă despre naționalism, prejudecăți cultural-sociale și lumi care, în numele iubirii de țară și divinitate, sacrifică oameni reali și distrug vieți aparținând mai multor generații, fiind totodată și un excelent prilej de a ne reevalua poziția față de alteritate și înțelegerea acesteia în zilele noastre.

De obicei las la urmă ce nu mi-a plăcut în legătură cu o carte. Aici e mai simplu, sunt doar două lucruri: înțeleg că se potrivește și titlul ales pentru ediția din limba română, însă e foarte departe de originalul Honor, care are totuși alte substraturi, și nici coperta nu mi se pare că îi face dreptate conținutului.

Din combinația rezultată din cele două, eu nu știu dacă aș fi ales de bunăvoie acest roman la citit (și sunt recunoscătoare prietenilor care au insistat, garantând că avea să-mi placă) pentru că mă duce cu gândul la o nișă cu care nu mă identific și pe care aleg să o ocolesc, pe cât posibil, cea cunoscută drept romance, fapt care n-ar fi deloc grav dacă nu ar crea alte așteptări, care pentru unii cititori e posibil să fie înșelate.

În loc de rezumat

Smita e o jurnalistă americană specializată pe probleme de gen și cu origini indiene care ajunge, mai degrabă fără voia ei, în India. Aici trebuie să se ocupe de realizarea unor materiale despre Meena Mustafa, o femeie pe care frații hinduși au încercat să o ucidă pentru că a îndrăznit să le „păteze onoarea” căsătorindu-se cu un musulman, un caz care Smitei îi „retrezise dezgustul față de India” (p. 36) și care o făcea „să se confrunte cu tot ce detesta la India – felul în care erau tratate femeile, frământările de ordin religios, conservatorismul” (p. 39).

Nu cred că e considerat spoiler dacă vă spun ce aflăm chiar de pe prima pagină a romanului: soțul Meenei moare, ea rămâne desfigurată și traumatizată de faptele fraților ei, iar în continuare trăiește cu teama constantă de ce ar putea urma, mai ales din cauza presiunilor exercitate asupra autorităților pentru ca acestea să își facă treaba și să redeschidă cazul inițial mușamalizat cu buna lor știință.

Pentru Smita, ruptă din adolescență de această lume ipocrită și violentă, reîntâlnirea cu India este șocantă și revoltătoare, „urăște întreaga confluență bizară a evenimentelor care o aduseseră acolo, în locul pe care îl evitase toată viața ei de adult” (p. 14).

Femeile, pe plan secund

Încă de la aterizare, Smita trebuie să își readapteze comportamentul și așteptările. E deja „contaminată” cu normalitatea occidentală și îi vine greu să accepte că nu e sigur să umble sigură pe străzi, să lase vreun pic de piele la vedere, să meargă singură cu taxiul, să se cazeze singură undeva sau cu un bărbat care nu îi este soț, să decidă pentru sine.

Mai toate interacțiunile pe care le are Smita în India sunt străbătute de flashuri din copilărie („își aminti eleganța sobră a localului de când venea acolo în copilărie împreună cu părinții”, p. 24), aceasta fiind o narațiune paralelă care oglindește, într-un fel sau altul, același sistem de credințe strâmb și limitativ căruia îi cade victimă și Meena, diferența dintre cele două fiind că una a putut să se salveze plecând în America, datorită resurselor și interesului familiei, cealaltă este condamnată de sărăcie la suferință până la moarte și la moarte în suferință.

Ajunsă la maturitate într-o țară cu un alt sistem de valori, care se face totuși vinovată de multe (Smita e perfect conștientă că nu există țară ideală), reușește să evalueze cu alți ochi copilăria de care a avut parte. La acest ochi critic au contribuit și studiile făcute, precum și faptul că munca a purtat-o prin diferite societăți, prin comunități diverse care i-au reamintit, zi de zi, de nedreptățile cu care se confruntă persoanele aparținând unor categorii vulnerabile.

Cu toate acestea, din mijlocul celor mai tragice situații se remarcă femeile care luptă pentru ele însele așa cum știu și pot, de multe ori asigurând, fără să știe, o voce și celor care nu au. Sunt femei care înfruntă comunități întregi pentru drepturile lor (Meena și Anjali sunt doar două exemple), iar efortul Smitei de a scrie despre aceste situații nu este în zadar:

Peste tot unde se ducea, parcă era sezon deschis la vânătoarea de femei. Violuri, mutilări genitale, incendieri, abuzuri – pretutindeni, în toate țările, femeile erau abuzate, izolate, amuțite, încarcerate, controlate, pedepsite și ucise. Uneori avea impresia că istoria lumii este scrisă cu sânge feminin. (p. 90)

De la centru către margini

Cu cât avansează mai mult dinspre Mumbai spre localitatea tradițională unde se află Meena, jurnalista vede și simte și pe pielea ei cum se întoarce în timp – în termeni de discriminare a femeilor, care pierd câte un drept fundamental cu fiecare metru care le îndepărtează de centru.

Căsătoriile interconfesionale sunt tabu, bărbații bețivi au autoritate asupra mamelor, fiicelor, surorilor, iar femeilor le sunt luați toți banii pentru ca aceștia să-și întrețină viciile, pe lângă muncile casnice la care tot ele sunt obligate. Victimele și supraviețuitoarele sunt ostracizate de întreaga comunitate, o perspectivă care sunt convinsă că nu ne este străină nici nouă, în țara noastră europeană unde ne întrebăm ce purta minora sau de ce a ieșit din casă, nu de ce un adult a ales să fie violent sau să acționeze „ca un bărbat” care, știm ce ni se spune, „nu se poate stăpâni”.

Pe de altă parte, toți acești bărbați feroce din satul de baștină al Meenei, locul unde drepturile omului sunt nule, sunt gata să devină mielușei, politicoși și supuși până la exagerare atunci când au în față pe cineva considerat străin sau mai bogat.

Iraționala mândrie națională

Remarcăm, încă de la început, mândria rănită a localnicilor care se simt mereu în competiție cu Occidentul, prinși într-o relație de ură și iubire cu locurile natale: se plâng că le e greu, dar sunt convinși că „decadentul” Vest o duce și mai greu, că nimeni altcineva n-are bogățiile care lor le pompează o artificială încredere în ego. „Văzuse deseori acest fenomen: în țările sărace, oamenii din clasa mijlocie se burzuluiau auzind criticile celor din Occident” (p. 20). Paradoxal, în ciuda acestei aparente mândrii și a atitudinii de superioritate ce pornește dintr-un sentiment de inferioritate deloc greu de dibuit, visul multora e să plece, să se „salveze” în SUA, o realitate pe care o vom recunoaște ca fiind caracteristică și altor locuri de pe glob, bineînțeles, căci nu este una exclusiv a Indiei.

Smita auzise versiuni ale acestei fraze peste tot pe unde umblase. Detaliile variau, dar esența visului era mereu aceeași – să obțină o viză turistică și să reușească să între în America. Pe urmă, să facă orice era nevoie pentru a rămâne – să conducă un taxi șaisprezece ore pe zi, să găsească un angajator care să se pună garant pentru viza de muncă sau să se căsătorească cu un american sau o americancă. Țelul era acela de a obține mult dorita carte verde, versiunea de secol douăzeci și unu a Sfântului Graal. (p. 28)

Naționalismul, se înțelege din Cântecul inimilor rebele și vedem și prin ochii Smitei, este același peste tot în lume, la fel de periculos. Și conservatorismul, și convingerile absolute despre răul implicit din celălalt.

– Închipuiți-vă, doamna! O grenadă într-un restaurant. Ce soi de om face una ca asta?

„Tot soiul de oameni”, ar fi vrut Smita să-i răspundă. „Oameni aparent obișnuiți, care se trezesc în fiecare dimineață, mănâncă, le zâmbesc vecinilor și își sărută copiii când pleacă de acasă. Oameni care arată și se poartă la fel ca mine și ca tine. Până cad pradă unei convingeri ideologice sau până când în viața lor se petrece ceva ce-i determină să încerce să schimbe lumea sau să distrugă totul. (p. 71)

Toți acești bărbați mândri de faptul că s-au născut astfel rostogolesc aceeași idee provenită din „înțelepciunea” populară, anume că femeile trebuie să fie supuse și reduse la tăcere cu orice preț, chiar și cel al vieții.

Câți locuitori, atâtea lumi

Mumbaiul e prezentat într-o lumină pe care eu, de la distanță, înclin să o consider onestă: lipsită de poleială, dar înduioșătoare, cu gusturi și mirosuri ori străzi care trezesc nostalgii personajului jurnalistei. Toate în timp ce descoperim, pe parcursul lecturii, situații clare în care este valid ce îi spune Smita lui Mohan, localnicul naționalist care o însoțește peste tot pentru ca jurnalista să-și poată face treaba: „Mumbaiul tău nu este același cu al meu” (p. 46).

Și fiecare localitate pe care cei doi o străbat se simte la fel: o interpretare profund personală a spațiului desemnat, cu reguli ferme și iluzii puerile, a fiecărui locuitor care, de fiecare dată când îl observă pe celălalt, are tendința de a se supraevalua, pe de o parte, și de a-l reduce pe celălalt la câteva stereotipuri, cerând cu furie ca acela să subscrie regulilor primului, dar și minimizându-i eforturile, munca, sacrificiile la fel de semnificative ca ale tuturor. „Da, acesta era Bombay-ul lui Papa – cosmopolitan, sofisticat, dar și total desincronizat față de restul lumii” (p. 80).

India e un personaj în sine: e superbă și capricioasă, contradictorie și periculoasă, motiv de venerație, luptă, ură și violențe, prizonieră a cutumelor religioase și pe alocuri captivă în timp, dar și cu „acea nonșalanță, acel secularism în care nimeni nu era tulburat de amalgamul fluid al diferitelor tradiții și credințe religioase” (p. 386). Totodată, „asta e India noastră, țara în care ucigașii sunt liberi, iar victimele lor sunt prizoniere în propriile locuințe” (p. 137).

Ca o concluzie

Cântecul inimilor rebele poate fi citit și ca un roman de dragoste, dacă vrem, dar și ca o analiză actuală și relevantă la nivel global a unei societăți măcinate de paradoxuri, duble măsuri și ipocrizie, misoginism și conservatorism. Cartea aceasta e un lung șir de exemple în care, la fel ca-n viața reală, câștigă ura irațională, dar absolută. Ură perpetuată, în general, de bărbați care pervertesc însăși noțiunea de „adevăr” pentru a le servi scopurilor și care consideră iubirea sinceră și necondiționată drept „crimă împotriva lui Dumnezeu”. Dacă citești cartea asta, afli și ce au naționaliștii și conservatorii cu presa care îi „obligă” să respecte drepturile omului atunci când atrage atenția asupra mârșăviilor pe care le comit.

Vreau să vă rog, cititori, să acordați atenție, pe măsură ce avansați cu descoperirea felului în care se desfășoară narațiunea, dar și-n general în viață, la ticăloșia și ipocrizia liderilor spirituali care exploatează convingerile religioase și superstițiile ori fricile oamenilor obișnuiți pentru a-i transforma în brute care au impresia că e de datoria lor să facă „dreptate” pentru a-și proteja așa-zisa „onoare”. Aici vreau să ne referim și la convertirile cu forța care decurg din astfel de convingeri.

Mai poate fi interpretată, desigur, într-o cheie privind echidistanța și etica jurnalistului, ajungând în subiecte ce țin de cât și cum se poate implica acesta în situații-limită, dar și cât din obiectivitatea proverbială este iluzie, cât e lucru cu sine și cu ceilalți.

Cântecul inimilor rebele este o carte despre oameni pentru care tradițiile depășite și inumane înseamnă mai mult decât omenia. Despre corupție, sexism și pervertirea valorilor religioase tocmai de către cei care păcătuiesc mai abitir. Și un reminder că poți anihila pe cineva, dar faptele aceluia rămân. Și ale tale.

În copilărie ni se spusese să ne temem de lei și tigri. Nimeni nu ne-a învățat însă ceea ce știm acum – că cel mai periculos animal de pe lumea asta e un bărbat cu orgoliul rănit. (p. 167)

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.