„Nu vreau să povestesc nimic. Poate să mă povestesc.”

Pe Liviu Ornea l-am descoperit și apreciat pe loc odată cu debutul în proză, Viitorul anterior (n’autor, 2020), după care am citit și Viața ca o glumă proastă (n’autor, 2022), iar acum câteva luni am terminat și O geometrie a tandreței, publicată la același imprint și care cred că mi-a plăcut cât celelalte două la un loc, mai ales pentru sensibilitatea și precizia cu care explorează teritoriul vast al căutărilor sentimentale și identitare la orice vârstă.

În O geometrie a tandreței, personaj principal este Marcel Cohn, un scriitor aflat în al șaselea deceniu de viață și părăsit de soție. Poate că vocea acestuia e așa cum v-ați aștepta, ușor melancolică, puțin încărcată de patetism, deseori surprinzător de lucidă și tranșantă. E o voce autentică, asta încerc să spun, și ajută la construirea unui personaj pe care ajungi să-l îndrăgești tocmai pentru că este atât de uman și simplu în complexitatea sa, cu nevoi ca ale tuturor, cu speranțe la fel.

Este poetic pe alocuri, cu fixații care din exterior pot să pară aberante, iar toate acestea îl transformă în tatăl sau bunicul cu care putem empatiza și, mai important, pe care-l putem vedea dincolo de acest unic rol în viețile noastre, scoțând în evidență și toate fericirile și amărăciunile care alcătuiesc un om pe tot parcursul vieții sale, nu doar într-un punct dat.

Identități

Identitățile explorate sunt numeroase: ca bărbat, dată fiind raportarea sa la fostele relații, la eșecul cu soția sau în alte încercări amoroase; ca fiu, dacă luăm în calcul amintirile despre copilărie și părinții săi, dar mai ales relația actuală cu un tată care se stinge; ca scriitor, acesta fiind chinuit de un blocaj creativ care îl trimite în spirala angoasantă a gândurilor despre o posibilă ratare.

Căutările identitare mai decurg și din originile evreiești ale personajului, care este totuși destul de desprins de ce presupune această identitate, are mai degrabă amintiri și reflexe asociate cu practicile credinței cu care ceilalți par să-l eticheteze încă. Și nu doar atât, repet, multivalența sa nu se oprește aici.

Schimbare

Așa cum se deduce din prima secțiune a acestei recenzii, identitățile se succed și se suprapun, ceea ce determină un șir continuu de schimbări caracteristice. Afectată este și memoria, bineînțeles, dar la fel de corect este și să afirmăm că memoria fluidă, maleabilă și influențabilă este cea care remodelează realități.

Probabil că te-ntrebi dacă amintirile despre care-ți vorbesc nu sunt contrafăcute, imaginate sau înfrumusețate de mine pe canavaua unor fapte mult diferite. Știm amândoi că orice amintire e, într-o anumită măsură, o reconstrucție. M-am gândit și eu, nu o dată, la asta, tema mă preocupă. Chestiunea e gingașă: e ca și cum ai citi o carte de fizică de demult, una a lui Arhimede, de exemplu, tradusă în limba ta, dar fără note de subsol, fără niciun fel de explicații; dacă nu știi să echivalezi unitățile de măsură de atunci cu astea de acum, dacă nu știi cum arătau și cum se foloseau diferite instrumente cu care lucra el, nu înțelegi nimic. Ai nevoie de un întreg sistem de coduri și semne ale epocii. Sau, ca să-ți dau alt exemplu, se întâmplă ceva similar textelor de teatru. Una sunt replicile scrise, pe care le citește un actor când deschide prima oară cartea: le citește în gând, dar cum le va spune? Abia după ce le rostește cu o intonație sau alta, însoțite de o mișcare sau alta, poate și de muzică sau de alt context sonor, de o anumită lumină, abia atunci pune pe ele carne și le conferă semnificație – uneori, una relativ diferită de cea care-i apărea la prima lectură sau care-ți poate apărea ție dacă citești piesa tipărită în volum. Așa și cu amintirile. Degeaba ții minte faptele nude, întâmplările. Adică, evident, nu degeaba, dar nu-i de ajuns, asta vreau să reții. Oricât de precis ți le-ai aminti, dacă nu refaci cumva, nu cer să retrăiești, pentru că asta-i foarte greu, aproape imposibil, dacă nu refaci, spun, emoțiile pe care ți le-au stârnit, dacă nu reușești să îmbraci faptele acelea vechi cu haina emoțiilor tale de-atunci, nu cu cele de acum, mediate și transformate de atâția ani de viață și lecturi, nu ajungi la adevăr, iar amintirile, poate și chipurile, vor fi distorsionate. Bine, adevărul e că distorsionate sunt ele oricum, mai ales dacă le povestești și repovestești la infinit, doar ție sau poate și altora, pentru că la reluare adaugi sau schimbi câte ceva, poate nesemnificativ, luat în parte, dar dacă ai face suma, ai vedea că iese consistentă, așa cum, dacă aduni cantități infime în seria armonică, o să ajungi la infinit, deci cred că amintirile noastre se schimbă, da, pe nesimțite, și noi continuăm să credem cu sinceritate și în cele falsificate de trecerea anilor și, inconștient, de noi. (p. 60)

Există multe referințe culturale în O geometrie a tandreței, intertextualitate, o doză de intelectualizare a vieții de zi cu zi. E un roman despre viață, în toate formele ei, și despre despărțiri, deci și despre iubire, despre prieteni care se împuținează odată cu trecerea timpului care îi răpește, într-un fel sau altul, când își face simțită prezența „conștiința acută a fragilității și vulnerabilității corpului” (p. 158), despre familia care se îndepărtează și temerile care se înmulțesc, în vreme ce durerea capătă mereu noi forme, noi fețe și profunzimi (comparată cu o femeie iubită, văzută mereu într-o lumină nouă).

Este admirabil că personajul are vulnerabilitatea de a recunoaște nevoia de confirmare și la vârsta a treia („Se fâstâcea, de altfel, ca un puștan (…), p. 178), iar marele merit al cărții este că preschimbă (ne)fericirea în literatură.

În loc de concluzie

În căutarea declarată a unui început perfect, O geometrie a tandreței reușește să fie un roman de impact și de o profunzime aparte, dar și cu un final ideal, emoționant și realist, intim și aproape universal valabil.

E posibil să vi se pară monotonă – eu am admirat această capacitate de a nu vâna senzaționalul cu orice preț, de a nu mă trece pe mine, cititorul, printr-un carusel emoțional, mai ales că romanul de față este și o carte a memoriei, așadar mi se pare aproape obligatoriu ca melancolia și lipsa grabei să fie implicite.

Și țin neapărat să menționez că scriitura lui Liviu Ornea mi se pare singulară în peisajul literar românesc, fapt care poate că se explică prin faptul că scriitorul este matematician și totodată un foarte convingător scriitor de ficțiune (și eseuri) și dedicat traducător.

Proza lui Liviu Ornea poate că e un experiment – pe care eu îl găsesc reușit și pe care l-am descris deseori ca semănând cu încercarea unui robot de a se preface uman. Nu de a scrie ca un om, ci de a simți și replica trăiri specific umane. Nivelul până la care ajunge să fie convingător, completat de micile momente în care transpare până la cititor o anume răceală și o inadecvare în societate, este detaliul pe care îl găsesc a fi caracteristica principală, firul roșu care leagă toate cărțile și personajele acestuia. Și este, la urma urmei, ceea ce te face să-l ții minte, să-l recunoști și de pe o pagină nesemnată.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.