La apariția ei, în 2017, am citit Copilăria lui Kaspar Hauser (editura Polirom) fără să știu că începeam o călătorie care m-a condus la Abraxas (tot Polirom, 2022) și, în final, la Soarele negru (Editura Trei, 2024). Aici am scris despre prima, iar astăzi, pentru că voiam neapărat să vă povestesc despre cea din urmă din această trilogie a familiei și memoriei, mi-am dat seama că am uitat să scriu tocmai despre Abraxas, care a fost cartea anului pentru mine – dintre cele 109 citite în 2024. Și țin neapărat să vă spun de ce mi-a plăcut și cum am citit-o, chiar dacă mă voi concentra doar pe câteva direcții, deși o creație atât de complexă ar merita un studiu extensiv.
Abraxas e flacăra unei lămpi, iar eu sunt molia care se lasă atrasă și consumată, e văduva neagră care mă seduce și căreia mă abandonez extatic. Asta pentru că mi se potrivește acest stil bogat, cu paranteze ample în narațiune, cu multe personaje – toate importante, cu tristeți cât un dezastru și fericiri scurte, cu scene care pot scandaliza sau vindeca, în funcție de cititor și de filtrul prin care își trece informațiile, cu o introspecție constantă și o narațiune ca un flux al conștiinței: fără bariere morale, fără pretenții cronologice, împletind realul cu imaginarul și oniricul cu mitologia, totul livrat sub o formă care mă face să cred că, preț de câteva sute de pagini, am avut acces la însăși mintea autorului, necenzurată de punerea pe foaie și de procesul editorial de la gând până la manuscris și-n cele din urmă la carte.
Un fel de rezumat
Michi Lucescu, copil căruia tatăl vitreg îi spunea Marocanu, ajuns acum adult care dă târcoale pragului spre ratare, locuiește de puțin timp în podul unei case vechi și își rememorează viața, începând cu copilăria alături de Prințesa Ralu, mama sa, într-o casă fascinantă și terifiantă, loc al iubirii și-al disperării, al sexului și-al descoperirii, situată chiar lângă un cimitir. Și incursiunea sa în trecut nu se oprește acolo, ci trece și prin alte puncte din timp și spațiu, nu de fiecare dată în rolul său, ci și al altora: de la evul mediu la un viitor postapocaliptic (căruia eu am fost tentată să-i spun prezent alternativ), de la fragmente din viața lui Ilarie Voronca la Paris și cea a lui Delmore Schwarz la New York.
Aș mai putea spune sute de idei relevante în această secțiune, însă n-aș face dreptate cărții absolut deloc. Ca să spun despre ce-i vorba, ar trebui să o repovestesc, iar asta nu înseamnă decât un lucru: că vă rog să o citiți și să o faceți cu încredere, mai ales dacă v-am mai nimerit cu o recomandare-două până acum și dacă argumentele din introducere și cele care urmează vă indică un roman care ar părea să vă placă. Înainte de asta, citiți și coperta a patra.
Foto din decembrie, când abia mă apucam de „Abraxas” și nici nu știam că ianuarie urma să mă prindă și cu „Soarele negru” bifat pe lista de cărți citite
(De) ce mi-a plăcut
Primul detaliu foarte important este, din punctul meu de vedere, faptul că avem atâtea versiuni ale Bucureștiului câte personaje avem – dacă nu chiar mai multe, căci fiecărei vârste îi corespunde un oraș propriu, intim și totodată recognoscibil pentru un outsider. Mai mult, câte interacțiuni rezultate din intersectarea personajelor cu altele sau cu ele însele, atâtea fațete valide și veridice ale Bucureștiului, toate magice, înfricoșătoare și captivante.
Lucrând în subsolurile bibliotecii în studenția sa, Michi Lucescu se apropie foarte mult de creațiile, deci și de personalitatea paradoxală a lui Eminescu, într-atât încât proximitatea începe să-i transforme interesul și fascinația în ceva cu totul diferit:
Mi-era milă și mi-era frică de el, l-aș fi dorit înapoi, acolo, poetul național în oul de fier pe care mi-l oferiseră manualele și istoriile literare. Și nu mă refer aici doar la reacția doctorului Grama și a mârșavului Macedonski, ci chiar și la panegirice sau la anunțurile pentru subscripții, care mi-l apropiaseră într-un mod scârbos, așa cum ți-e apropiată o rudă bolnavă în stadiu terminal pe care trebuie să o ștergi la cur. Ca să folosesc cuvinte mari, care câteodată chiar reușesc să fie exacte, începusem să pricep ceva din tragismul vieții, al oricărei vieți. Numai că tragismul ăsta nu avea nimic eroic în el, ci era ridicol: mi-am amintit într-o seară de un câine pe care-l lovise o mașină în copilăria mea și care rămăsese acolo, lângă trotuar, schelălăind, până când mama unui vecin de-al meu i-a aruncat, de milă, un os cu puțină carne pe el, iar ăsta, câinele muribund, s-a târâit în labele din față și a început să roadă, deși murea și mai mult ca sigur trăia chinuri groaznice. Cam așa și cu domnul Eminescu: o luase razna de ceva vreme, era bolnav, dar bântuia redacțiile și cârciumile, continuându-și rant-ul preferat la adresa străinilor, a evreilor care sug vâna națională, și în același timp scria un unic text frumos, dezechilibrat, din ce în ce mai îndepărtat de armonia începuturilor. (p. 178-179)
Înainte de studenție, dacă vrem să o luăm cronologic, din etapa apropierii de familie țin să-l menționez pe Sergiu, tatăl vitreg al lui Michi, un personaj foarte interesant și plăcut, dovada vie a falsității stereotipurilor sau, în orice caz, a nuanțelor pe care acestea le ratează prin generalizare: el arată că și un gigolo te poate educa („ca orice mare golan, avea ceva de lord în el, un aer visător și o noblețe care-l distingeau de cei cu care se învârtea”, p. 203), că și unul „vitreg” poate fi tată decent („îmi ținea teoria că e important să ai și școala vieții, dar și o diplomă”, p. 204; „în zilele de liniște îi plăcea să gătească și făcea din asta mare caz, pentru că tot el punea murături și făcea purcel de lapte la cuptor”, p. 205). Și sunt lumi altfel inaccesibile pe care acest Sergiu le descrie și le deschide:
De altfel, toată mâncarea asta a apărut în viața noastră odată cu el, care nu trăia în anii ’80 ai comunismului românesc, ci era venit direct dintr-un sat de vacanță interplanetar unde se ajungea prin restaurantul Pescarul. Tot cu el au apărut și vacanțele la Neptun vara și la Predeal iarna, când stăteam la Hotel Robinson și diminețile mâncam ochiuri pe farfuriuțe metalice care încă sfârâiau când ni le aduceau. Tot cu el apăruseră vizitele de duminică, când traversam orașul spre cartiere necunoscute mie, cum ar fi Pantelimon, Drumul Taberei sau Sălăjan, pe la amici de-ai lui care trăiau invariabil cu fete abia trecute de 16-17 ani și care beau whisky și fumau Kent și mergeau prin casă în picioarele goale. Erau bărbați cu porecle misterioase, nume lubrice (Puiu, Suflețel, Băluță) în prezența cărora și Ralu devenea tăcută și precaută, bărbați cu antebrațe groase, tatuate discret, tăcuți și efeminați în gesturile cu care ridicau paharul sau trăgeau din țigară. (p. 206)
Relația lui Michi cu mama sa, Prințesa Ralu, ar putea fi subiectul unei cărți în sine – aceasta e o artistă care, prin definiție, e rebelă și autentică într-o perioadă în care istoria obligă la uniformitate și banal, e geloasă chiar și atunci când e vorba de fiul ei și devine antiintelectualistă la bătrânețe.
Pe toate personajele le unește incapacitatea verbalizării coerente a marilor emoții, sunt captive în lumi cărora nu le aparțin pe deplin și „nu păreau să care pe umeri greutatea vreunui viitor” (p. 218). Sunt scene care ar putea să scandalizeze pe unii cititori, vă previn, și unele care mi-au fost straniu de familiare („Mi-am dat seama că mi s-a făcut rău, că mă încearcă greața pe care o simțeam în copilărie când un matur se purta ciudat”, p. 215). Părinții sunt descriși cu o luciditate ce poate fi confundată cu cinismul:
A venit însă momentul de a-i pune pe acești doi protagoniști alături: femeia desprinsă din scena aranjată de Wagner la Bayreuth, rece ca o amforă pe fundul mării, care folosea sexul pentru a obține ce-și dorea și care a vrut să-și unească destinul cu acest băiat slab și chelios, un nevropat violent obsedat de futut. Și au făcut-o. Iar eu sunt produsul lor. Urăsc determinismul de orice fel și știu cât de mult haos se ascunde sub pojghița aparent pozitivistă a vieții sociale, dar de multe ori, de-a lungul interminabililor ani de degringoladă pe care i-am trăit, am simțit că duc în cârcă fantomele lor furioase. (p. 281)
Inevitabil, istoria mare joacă un rol important în narațiune (amintesc aici doar perspectiva asupra Revoluției din ’89, p. 312), căci apele ei sunt mereu tulburi, chiar și-atunci când suprafața îi pare lină (nu sunt de neglijat nici victimele „perfecte ale haosului cu ștaif de după ’89”, p. 385). Anii-cheie sunt disecați, dar recompuși (p. 386), proza e bogată și complexă, cu fraze ample și salturi de la trecut la viitor și reveniri în prezent, un dans nesfârșit într-o continuă spirală care poate culmina, în unele perspective, cu ratarea deranjantă mai ales atunci când e văzută în oglindă.
În loc de încheiere
Pentru că atunci când citeam cartea asta vedeam peste tot semne ale euforiei generale în fața ecranizării cărții Un veac de singurătate, n-am putut să nu mă gândesc la ce capodoperă ar putea ieși dintr-o miniserie Abraxas.
Deși profund personală și aparte prin incursiunile în alte vieți și realități – sau poate și tocmai datorită lor -, Abraxas poate fi citit și ca o radiografie a ultimului deceniu al comunismului din România, precum și a primelor decenii de tranziție, dar și ca o călătorie lucidă prin arborele genealogic al personajelor. Bogdan-Alexandru Stănescu este printre puținii scriitori români contemporani pe care îi asociez cu capacitatea incontestabilă de a face grotescul atrăgător tocmai prin faptul că îi arată naturalețea și inevitabilitatea.
Cele trei volume pot fi citite și independent, dar ar fi mare păcat să nu vă bucurați de o experiență complexă cap-coadă, începând cu Copilăria lui Kaspar Hauser și continuând cu Abraxas pentru a ajunge la Soarele negru, dacă tot o faceți. Despre cel din urmă volum scriu curând, tot aici. Ca să nu ratați momentul, vă puteți alătura canalului de WhatsApp ancazaharia.ro aici și primiți notificare doar când apare pe site un text nou.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; cartea e AICI.
Nu am știu că formează o serie dar ce mă bucur că am aflat de la tine, așa le voi citi. Pe primele două le am și Soarele negru am comandat-o chiar ieri!