Am citit Ultimul an cu Ceaușescu la finalul anului trecut și am pus cartea imediat pe lista cu 24 de scriitori români de citit pentru că acum, spre deosebire de anii teribiliști ai adolescenței mele, când credeam că se vorbea „prea mult” despre comunism, fascism și alte nenorociri din istoria recentă, mi se pare că nu ne reamintim destul exact această istorie pe care, din acest motiv, riscăm să o repetăm.

Ultimul an cu Ceaușescu este o reconstituire subiectivă necesară tocmai prin diversitatea vocii care readuce în discuție un fragment de istorie națională peste care am impresia că am trecut prea ușor. Cum știu că am trecut prea ușor? Nu doar cei mai în vârstă povestesc exagerat părțile aparent bune ale perioadei de dinainte de 1989, ci și cei tineri, mai tineri decât mine (eu nefiind nici măcar născută sau în plan la Revoluție), visează la o reîntoarcere glorioasă a sistemului care, cred ei, a fost foarte aproape de ceea ce ai tinde să numești drept binecuvântare pentru părinții și bunicii lor. Și nu mai cred că istoria se învață din cărțile cu date seci și statistici care deseori nu spun nimic fără o bază mai amplă, dar cred cu tărie că prin empatie putem să înțelegem ce a reprezentat ceva – eveniment sau perioadă sau sistem ori altă ființă umană – pentru unul dintre semenii noștri. Empatia cu un personaj al unei cărți sau un unui film, cu povestea dintr-un documentar cu victime sau chiar din mărturisirea ori dosarul vreunui torționar.

Așa cum remarcam și-n 24 de scriitori români de citit, se simte pregătirea jurnalistică a autoarei, căci Daniela Rațiu reușește o lucrare cu valoare deopotrivă istorică și literară: rememorează anul de dinaintea morții familiei Ceaușescu și o face atât obiectiv, relatând lipsuri și binecunoscutele cozi, foamea, frigul, granițele inaccesibile majorității, cât și subiectiv, povestind despre o familie cu trei copii care își duce traiul greu în Timișoara și care se trezește cu noaptea în cap ca să țină loc la coadă și mătușii de la București, venită să prindă niște carne, dar ale căror inimi pulsează pe ritmurile incerte ale revoluției incipiente. Naratoare este o fetiță suficient de mică pentru a avea încă speranță (și încăpățânarea de a crede în schimbare), dar și destul de mare pentru a pricepe tot răul care i se întâmplă atât ei, cât și familiei și tuturor celor din jur (oameni care suferă de frig și foame, fug din țară asumându-și riscuri uriașe, care cumpără doze goale de Coca-Cola de la piața de vechituri pentru a le pune în vitrină ca pe bibelouri și care își afirmă statutul social prin prezența căciulilor din blană de iepure).

Pe stradă, o femeie merge înaintea mea. Prima căciulă de iepure pe ziua de azi. O depășesc. Câțiva zulufi de păr ars de la permanent. Pe bulevard e mai multă lume decât pe străduțe. În fața mea și pe trotuarul de vizavi, cinci femei cu căciuli de blană de iepure. Până acum, niciuna de culoare albă. Căciulile de blană de culoare albă înseamnă o categorie socială superioară față de a femeilor care se îndreaptă spre locurile de muncă în bezna dimineții. Femeile care poartă căciuli de blană gri, negre, maro, sunt căciuli care miros a naftalină, căciuli care țin ani și ani de zile, căciuli de care nu se despart, nici afară, nici la lucru, nici în magazine, nici la ședințele de bloc, niciunde. Peste tot este frig. De cum dă frigul în noiembrie, căciulile sunt scoase din dulapuri, dintre pastilele de naftalină, și lipite de cap. Mama nu are căciulă de blană, e prea scumpă pentru bugetul familiei noastre. (pag. 41)

O carte de 5 stele pe Goodreads și una dintre numeroasele recomandări pe care le arunc, ca din întâmplare, atunci când cineva îmi spune cu superioritate că nu știu eu, n-am trăit atunci. Poate că nu, dar am atâtea mijloace prin care pot să aflu cum a fost! Iar cartea Danielei Rațiu (cu o prefață de Carmen Lidia Vidu) este, cu siguranță, în topul meu personal cu astfel de mijloace de informare.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Facebook Comments