Purici, nomazi și supă de șobolan: povești din Africa ecuatorială

Purici, nomazi și supă de șobolan: povești din Africa ecuatorială este un jurnal de călătorie pe-atât de surprinzător cum îi este și titlul: un amalgam reușit de stări, curiozități, trăiri inedite și recuperări din memoria ca un evantai în mișcare, care apropie și îndepărtează imagini și perspective, făcând ca totul să pară nou de fiecare dată, la infinit. A apărut la Humanitas în 2024, e scrisă de Andrei Daniel Mihalca și conține fotografii făcute de autor în numeroasele sale incursiuni în lumea, viața și culturile de pe continentul african.

Cartea începe cu „Visul” autorului dintotdeauna: acela de a ajunge în Africa încă de când acesta era la grădiniță. Informațiile adunate cu dedicare încă de pe-atunci s-au dovedit folositoare mai târziu, când întreaga carieră se va învârti în jurul acestei direcții din copilărie. Munca de medic veterinar este, astfel, o completare, dar și o consecință a pasiunii, iar doctoratul în parazitologie și boli parazitare nu a făcut decât să deschidă și mai multe uși către visul (de-acum recurent) african.

Cartea lui Mihalca acoperă câteva spații geografice distincte – Kenya, Uganda, Tanzania, Somaliland, Coasta de Fildeș, Republica Centrafricană, Liberia, Africa de Sud, Namibia, Zimbabwe și Botswana. Și-avem parte atât de impresii „la cald”, la primele întâlniri cu locuitorii bipezi, patrupezi ori înaripați ai acestor țări, cât și de revizuiri ale acestor prime impresii în urma revenirii în aceleași locuri, la mulți ani distanță, cu proiecte de ordin profesional sau în excursii personale, alături de familie și prieteni.

Am admirat sinceritatea, vulnerabilitatea și mai ales curiozitatea cu care este întâmpinată fiecare nouă experiență. Și toate-s noi, chiar dacă nu-i prima oară când autorul trece pe-acolo. Mai mult, mi-au atras atenția umorul și autoironia acestuia.

Poți să afli atâtea lucruri noi citindu-l, poți să călătorești cot la cot cu el prin lumi pe care poate nu le vei descoperi niciodată fizic, și-n același timp vei avea parte și de entertainment nesperat când Mihalca amintește de banii din Botswana, de situații penibile din care s-a extras și mai penibil, spre deliciul propriu sau al spectatorilor obișnuiți sau întâmplători, de limbajele universale ale mitei, birocrației ori frustrării, printre altele.

Deși constant amuzantă, cartea oferă cititorului multe informații despre oameni și locuri; chiar dacă autorul observă diferențele culturale deseori dintr-o dublă perspectivă, deopotrivă subiectivă și obiectivă, o face cu recunoștință pentru faptul că a se afla acolo e un privilegiu de care este perfect conștient.

Locurile sălbatice alternează cu aglomerările urbane caracteristice ocazionalelor opriri pentru refacerea proviziilor, liniștea absolută și pericolul vin mână-n mână – animalele sălbatice sunt uneori mai prietenoase decât cele domestice, localnicii sunt rareori agresivi, se confruntă și cu problema minelor antipersonal pe anumite porțiuni. Speciile și locurile unice, pe de altă parte, contribuie la descoperiri pe care autorul le face în domeniul său (și aici m-am emoționat iar, cât de plăcut trebuie să fie să te știi o rotiță care contribuie la cunoaștere și dezvoltare!).

M-a emoționat și faptul că binele făcut comunităților prin care trece e unul concret și aproape imediat (ce surprinzător că cei mai responsabili sunt copiii, urmați de femei, când vine vorba de adus animale la tratament sau de îngrijirea ulterioară a acestora!), dar și că acest bine nu curge într-o singură direcție, ci dimpotrivă. Autorul ia exemple de bune practici de la colegii străini (interesantă informația conform căreia Facultatea de Medicină și cea Veterinară au spații comune în alte părți, lucru despre care spune că ar fi greu de implementat în Europa).

Peisajele și experiențele pot fi, însă, și dezolante, iar adevărul observat nu este cosmetizat artificial, ci prezentat ca atare, cu riscul de a fi șocant:

Economia locală din numeroase țări africane produce de fapt materie primă pentru consumatorii din Europa și SUA. Coasta de Fildeș este unul dintre producătorii importanți de ulei de palmier, care intră în compoziția a numeroase produse alimentare, furaje pentru animale, produse cosmetice etc. Iar pentru a planta palmierii se taie mii de hectare de pădure, mai ales în Asia de Sud-Est. Industria producătoare de ulei de palmier este responsabilă pentru 5% din despăduririle globale, impactul mai mare fiind evident în zonele tropicale. În aceeași ordine de idei, Coasta de Fildeș este cel mai mare producător de cacao din lume. Plantațiile cu arbori de cacao au luat și ele locul unor foste păduri tropicale. Odată cu aceste păduri au dispărut animale, plante, triburi, culturi. Și poate o să vă mire, dar în Coasta de Fildeș nu prea găsești ciocolată de cumpărat. Eventual unul sau două tipuri, în două-trei locuri din Abidjan. Și acelea importate din Europa. (pag. 188)

Dincolo de orice, i-am înțeles dorința și nevoia de a evita capitalele, locuri prea atinse de microbul aglomerației și consumerismului, m-a intrigat perspectiva turismului ca rău necesar și am reflectat îndelung la răbdarea pe care o capătă cu naturalețe de fiecare dată când poposește acolo, spre deosebire de nervii sau dezamăgirea cu care privește aceleași aspecte mai puține confortabile ale vieții atunci când este în România, „acasă”. Deși e destul de clar pentru cititor, până la final, că „acasă” are un sens personal mult mai profund și complex pentru Andrei Daniel Mihalca.

Cum spuneam la început, „Visul” ce precedă introducerea cărții este o veritabilă declarație de dragoste față de continentul african. Dacă vrei să afli ce poți să faci și până unde poți îndrăzni să visezi dacă te gândești să alegi cândva cursurile unei Facultăți de Medicină Veterinară, citește Purici, nomazi și supă de șobolan, s-ar putea să-ți găsești direcția și scopul într-un colț de lume care te va chema într-o limbă specială, inventată doar pentru tine.