Realitatea sfântă a prezentului

Soarele negru este romanul care încheie trilogia familiei și-a memoriei pe care Bogdan-Alexandru Stănescu a început-o în 2017, odată cu publicarea cărții Copilăria lui Kaspar Hauser (pe care am încercat să vă conving să o descoperiți prin recomandarea de aici) și a continuat-o cu Abraxas, apărută în 2022 (am scris aici despre ea).

Dacă îmi permiteți un mic spoiler, Soarele negru este, de fapt, romanul pe care îl scrie personajul narator și din care chiar citim câteva pagini de istorie – împletită cu una alternativă, așa cum avem pe tot parcursul romanului lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de la un capăt la celălalt. Aici, excepționalul răsare din banalul absolut, iar magicul este parte din cotidian.

Narațiune-filigran

Nu cred că puteți citi cartea asta fără să investiți multă atenție; ca să mă asigur, eu am făcut multe însemnări pe marginile filelor, la final de capitole, la finalul cărții, schițe pe câteva foi A4. Și oricât aș vrea să vă redau cât mai în detaliu experiența, nu vreau și nu pot să o fac. Nu vreau pentru că nu cred în recenziile sinonime cu rezumatul detaliat al cărții și nu pot pentru că am senzația că ar fi fizic imposibil să o fac fără a relua romanul și a-l repovesti, dar aducându-l cel puțin la aceleași dimensiuni, sărăcindu-l stilistic. Ca de fiecare dată, prin urmare, vă rog să luați opiniile mele drept indicii și să nu ezitați să experimentați voi cartea cap-coadă.

Un element important pentru carte este prietenia personajului narator cu Cristi Romaniuc, lipovean care e poet avangardist cu talpa dezlipită la încălțăminte; fură cărți împreună și scriu poeme care sfidează sensul, fac totul împreună și ne fac și pe noi martori la un episod care pe cunoscătorii literaturii române îi va duce cu gândul la fracturism și la inițiatorii mișcării. Și dacă nu, tot va fi cumva revelatorie viața de cenaclu literar bucureștean al anilor 2000.

La una dintre cafenelele mele preferate din Oradea, The Sip

L-am ocolit intenționat pe narator pentru că, deși are acest rol, este și nu este central. Biografia lui îl face un erou și totodată proscris, un adolescent tipic și-o tânără speranță similară celor din categoria sa de vârstă, din mediul său din acest colț al Europei. Trecem cu el prin apelativele copilăriei și ale adolescenței (nu le citez, n-am chef de cei care în anii ce-au trecut l-au acuzat pe autor de tot felul de convingeri doar pentru că reda o realitate în cuvintele și culorile specifice unui moment istoric și unui context socio-cultural clar), vedem discriminarea cu care aveau de-a face femeile care făceau copii cu parteneri de pe continentul african mai ales în perioada de dinainte de 1989, dar și de după, descoperim și stigmatul asociat practicanților de yoga.

Mai mult, trăim cot la cot cu el fuga din România a tatălui camerunez, evadarea și distanțarea mamei prin sport, așa că familia lipoveanului menționat anterior devine una de împrumut, una în care găsește echilibrul care îi lipsește, în ciuda golurilor pe care începe să le perceapă drept minusuri și-n casa celor de la Dunăre. La urma urmei, și familia Romaniuc este ca un fel de definiție a ratării absolute, fiind întrucâtva salvați de doamna Tina, singura care schimbă aparențele din această familie de eroi pe care viața i-a înfrânt deja, fie că ei o știu sau nu, transformându-i în niște spectre ce poartă ranchiună istoriei. Tina este o povestitoare-arhivar, e ca un zeu, o enciclopedie, e „șamanul Sulinei”.

În tot acest amalgam care îi e viața, are sens și obsesia lui Cristi pentru Cortázar, și a lui Ibrahim pentru Cristi și ce reprezintă el.

De fiecare dată când fac fotografiile pentru recenzie la câteva luni după ce am terminat cartea, apare tentația de a o reciti. Dacă am ratat ceva? Sigur că am ratat.

Ca de fiecare dată, apreciez menționarea – subtilă sau nu – a eșecurilor regimului comunist (un exemplu care a fost noutate pentru mine e ascunderea adevărului despre naufragiul navei „Mogoșoaia”), a celor ale nazismului (cu lipsa sa cruntă de rațiune și paradoxala sa logică, cu mecanismele prin care te poți regăsi în extremism fără mare greutate), situații în care chiar dacă unele detalii istorice au fost modificate de autor, esența se păstrează. Hitler, un produs satanic a cărui naștere e un eveniment în sine în carte (care mie mi-a adus aminte de nașterea lui Smiley din serialul Dark), este ridiculizat, cartea lui fiind numită „poate cea mai plictisitoare din lume” (p. 409). Dacă în Abraxas ne (re)îndrăgostim de București, aici poate continua fascinația noastră pentru capitală, dar poate începe și cea pentru Sulina.

La fel ca-n istorie și-n jocul continuu al memoriei, Soarele negru prezintă un șir de evenimente din care unele sunt banale în aparență, dar care pe parcurs se dovedesc a fi fundamentale pentru ființele care le parcurg și poate chiar pentru o întreagă epocă. E important totul și nimic, poate că așa aș putea rezuma mai bine această idee.

Ibrahim, „rupt între două epoci despărțite de o prăpastie”, și Cristi împart și împărtășesc eșecuri în dragoste, sărăcie și disperarea continuă specifică artistului care poate că nici nu știe încă despre faptul că e artist. Dragostea și inevitabilele dezastre asociate sunt importante și pentru personajul Dana/Ileana, unul aparte, pe care l-am îndrăgit pe loc pentru revolta de care a dat dovadă – la fel ca Smaranda, mama lui Ibrahim, într-o bună măsură: împotriva bisericii și discursului limitativ al acesteia, libertine și libere, trăindu-și viața cât mai aproape posibil de propriile dorințe și criterii. Femei pentru care „cumințenia era calea mediocrității” (p. 192). De asemenea, datorită Ilenei, prin relația pe care o are cu un securist, reușim să tragem cu ochiul și la cercul de petrecăreți bogați ai lui Nicu și Zoia Ceaușescu, precum și la lumea modei capitalei din perioada comunistă.

Cred că atmosfera colorată și încărcată din dormitorul meu se potrivește numai bine cu ”vibe”-ul cărții

Nu știu dacă am mai spus-o până acum, dar am impresia că la Bogdan-Alexandru Stănescu nu există personaje secundare. Sigur că apar destule de care ne bucurăm pe perioade limitate de timp, cel puțin în comparație cu altele, însă am remarcat și apreciat mereu faptul că asta nu-l face să acorde mai puțină atenției construcției acestor personaje. Ele sunt privite cu respect în toată complexitatea lor, le cunoaștem gânduri tainice și particularități care nu doar că le fac real de credibile, ci și rare în literatura de la noi, care tinde să îi trateze schematic pe marginali.

După ce am depășit golul din stomac apărut după ce am sesizat o asemănătoare izbitoare între biografia mea și unul dintre personajele din Soarele negru, m-am lăsat înduioșată de farmecul și stânjeneala primelor experiențe erotice în cuplu – întâlnite în mai multe cazuri pe parcursul celor peste 460 de pagini, mi-am notat că e și mai clar că vorbim despre o trilogie a memoriei, dată fiind prezența doctorului Predescu, specializat în psihiatrie, al cărui rol vă las să-l descoperiți singuri, laolaltă cu binecuvântarea și blestemul pe care le reprezintă memoria, dar și cu goana după automaton.

Vedem și cum priveau țara și societatea, dar și cum erau priviți, la rândul lor, studenții străini veniți la studii în România înainte de 1989, cum decurge utilizarea de substanțe ilegale pentru unii, cum schimbarea liceului în pragul unui conflict, în clasa a X-a, de exemplu, poate fi prilej de renaștere a cuiva. Asemenea, în cazul examenului de bacalaureat, a admiterii la facultate, primele experiențe sexuale, urcările pe munte, rătăcirile și regăsirile fizice și metafizice.

Să vorbesc doar despre o direcție a narațiunii din Soarele negru ar însemna să nu vorbesc despre nimic. Complexitatea ei mă obligă să insist să fie citită de fiecare-n parte, după voință și puteri.

De ce să citești Soarele negru

Ce reușește Bogdan-Alexandru Stănescu în acest roman și-n toată această trilogie e să ia elemente dintre cele mai diverse, aparent fără posibilitate de legătură, și să le facă să se întâlnească, să se suprapună, să se atragă și să se respingă într-un joc nesfârșit care alternează fragmente de istorie și memorie – amândouă deopotrivă personale și de grup.

Muzica are un rol important în cartea de față, la fel ca pasiunea pentru citit și informație descoperită pe cont propriu, din surse variate. La fel e cazul și cu recuperarea istoriei – mai degrabă imposibilitatea de recuperare, cu reconstituirea elementelor care alcătuiesc un trecut de care suntem legați afectiv, înainte de toate.

O puteți citi pentru e identifica semnele naturii și-ale consumerismului, ale comunismului și fascismului din viețile oamenilor care n-au mai înțeles nimic din lumea din jur nici după ’90, pentru erotismul fluid și sexul care nu e doar „consumare reciprocă” și pentru escapismul prieteniilor de poveste, pentru moartea și viața care conviețuiesc uluitor, înfricoșător și frumos. O citiți și descoperiți rolul și rostul tristeții și al melancoliei, vedeți prin spațiu și timp ca un zeu atotștiitor, îl cunoașteți pe tânărul Diallo, camerunez care e întâi marxist, apoi troțkist, apoi fugar. Vedeți mecanismele relațiilor deficitare cu familia, de care nu te desparți de fapt niciodată și o mamă care domină comparativ cu cea din Abraxas: e impunătoare și excepțională, dar și umană și supusă greșelii în feluri sfâșietor de emoționante și familiare.

Vorbim despre o scriitură în care atenția se îndreaptă deopotrivă spre formă și spre fond, se vede construcția solidă dincolo de priceperea cu care autorul știe să își alcătuiască fraza. O narațiune, în cele din urmă, ca strigătul fulgerător al unor duhuri africane. Cu elemente românești și internaționale, într-o creație ce dizolvă limitările spațio-temporale și extrage esența vieții. Printre acele puține cărți din lumea asta despre care cred că pot reconstrui imaginea unei întregi literaturi în cazul în care toate celelalte cărți s-ar pierde peste noapte.

Sunt scene din teatrul propriei vieți care supraviețuiesc intacte în tine, își păstrează toată forța inițială, sinestezică, continuând să te bântuie cât trăiești. (p. 91)

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.