Nu știu cine, cititor sau necititor, nu-l știe pe Salman Rushdie. Și nu de acum, ci – mai ales în cazul necititorilor – de dinainte de 1990, când a fost proclamată condamnarea lui la moarte de ayatollahul Ruhollah Khomeini după apariția cărții Versetele satanice.
În august 2022, un tânăr căruia Rushdie refuză să-i atribuie alt nume decât „A.” (de la Animal), decide să-l atace pe acesta cu un cuțit – ironia și cinismul sorții fac ca acest lucru să se întâmple la un eveniment la care autorul urma să vorbească despre importanța protejării scriitorilor și, mai mult, ca atacatorul să nu fi citit nimic din ce a scris Rushdie, să nu se informeze în legătură cu el. Evenimentul e cu-atât mai trist dacă ne gândim la această superficialitate.
Mi se pare că refuzul de a folosi numele atacatorului în Cuțitul: reflecții în urma unei tentative de asasinat este o mare lovitură dată recunoașterii pe care astfel de agresori speră să o primească în urma gesturilor lor. Cum spuneam, atacul a fost întrucâtva anticipat – deși a venit cu 33 de ani mai târziu și nici nu a avut legătură propriu-zisă cu cartea care i-a adus lui Rushdie condamnarea la moarte.
În carte am descoperit un om onest, care mărturisește că a zburat la Chautauqua pentru a onora un contract din nevoia de bani pentru niște facturi. Evenimentul traumatizant pare să fie anticipat de niște vise premonitorii – dacă Rushdie ar crede în așa ceva -, precum și de imagini și senzații care, privite retrospectiv, au și un alt sens.
Am descoperit și un om rațional, aproape rece. Sau așa mi s-a părut când am văzut cum încearcă să își înțeleagă și să-și explice lipsa de reacție în momentul atacului. Dar cred că doar povestește cu ceea ce am putea lua drept detașare în procesul de a analiza natura umană.
„La asta ne reducem ca specie: avem în noi atât posibilitatea de a ucide aproape fără motiv un bătrân străin (…), cât și antidotul acestei maladii – curajul, altruismul, disponibilitatea de a ne risca propria viață pentru a-l ajuta pe acel bătrân care zace la pământ.” (pag. 26)
Am apreciat ancorarea constantă în prezentul real, non-religios, deschiderea în a recunoaște umilirea pe care a simțit-o în timpul atacului și al vindecării, nesfârșita iubire față de soția lui, romanciera, poeta și fotografa Rachel Eliza Griffiths.
Presărată cu asocieri libere pe care le face constant, Cuțitul: reflecții în urma unei tentative de asasinat trece, în primul capitol, prin atac și contextul acestuia, dar și prin raportarea trecută și actuală la Versetele satanice, referindu-se la apărarea de atunci a textului și la relativa indiferență de acum, în același timp afirmându-și mândria pentru ce a scris și sfătuind cititorii care nu-i cunosc opera să nu înceapă cu Versetele…
Al doilea capitol îi este dedicat soției sale – aflăm cum s-au cunoscut, Rushdie își recunoaște adorabilele stângăcii, mărturisește ce știe că se bârfește despre el și face câteva referiri necesare în privința vieții private în raport cu cea publică. Este, de asemenea, vulnerabil când amintește de relația cu propria familie, cu părinții și copiii lui, cu tatăl alcoolic, dar și cu fericirea atunci când lumea e în declin.
Practic, aici ne familiarizează cu anii de fericire absolută premergătoare atacului. În acest context, se explică și reacția promptă de susținere a familiei Elizei atunci când se află despre tentativa de asasinat.
Din al treilea capitol aflăm cum A. se autoacuză, iar Rushdie vrea să-l întâlnească pentru a-l privi în ochi. Ulterior, preferă să și-l imagineze pe A., nebănuindu-l capabil intelectual de o discuție. Autorul știe că soția sa este la fel de rănită ca el – și ca întreaga lume, mi-am notat eu pe marginea unei pagini.
Mai mult, aici avem și o altă ironie a sorții: după ce a susținut mișcarea Je suis Charlie, ce a urmat asasinării caricaturiștilor de la Charlie Hebdo, prin Je suis Salman se transformă și el într-un slogan. De data aceasta, prietenii lui și întreaga lume îi arată solidaritate și prețuire. Ocazie să ne reamintească faptul că el nu crede în miracole, ci în puterea vindecătoare a iubirii care i s-a arătat.
Capitolul al patrulea este dedicat recuperării, inclusiv trecerii prin problemele medicale directe și cele indirecte (de exemplu, nevoia de cateter și seria de antibiotice pentru infecția cauzată de acesta). Nu îmbracă în poleială experiențele, așa că nu omite părțile negative din spital, cum sunt medicamentele care îi fac rău sau orele deranjante alese de personalul medical pentru analize.
Perioada îndelungată de spitalizare este prilej de a reflecta asupra cuțitului și semnificațiilor sale – diferit de o armă de foc, dar asemănător cu limba, „cuțitul” folosit de Salman Rushdie în cariera lui, moralitate versus imoralitate și altele. Fără să se uite multă vreme în oglindă, apucă să se gândească și la explicațiile pentru faptul că a primit eticheta de „chefliu”, își pune întrebarea pe care crede că și-o pun și contestatarii săi: A fost vina lui?
E mult oniric în Cuțitul: reflecții în urma unei tentative de asasinat; atât înainte, cât și după atac. Ziua îl chinuie munca ostenitoare de recuperare, noaptea este chinuit de coșmaruri. Dacă prima parte se numește „Îngerul morții” din motive evidente, a doua se intitulează „Îngerul vieții” și înseamnă o recuperare a sinelui, o redobândire a unui optimism ponderat și a unui incredibil entuziasm în fața vieții, demonstrând că fericirea lui și-a familiei chiar a fost o alegere. Făcută cu ajutorul medicilor, a psihologului, a apropiaților binevoitori, dar totuși o alegere care îi permite să își ofere sieși o a doua – binemeritată – șansă.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply